Le salon des pas perdus




Azi am descoperit că îmi lipsește sufletul. Când am încercat să-l privesc mi-am dat seama că nu era la locul lui așa că m-am hotărât să cotrobăi prin lumea sufletelor pierdute și să-l aduc acasă.

L-am căutat vreme de vreo lună, sau poate vreun an, nici nu mai știu dacă secundele erau minute sau ore, începusem să măsor(împart) timpul în încercări nereușite de a-l găsi și uși trantite-n nas până într-o zi în care, la sfatul unui prieten ce trecuse prin aceeași poveste, am intrat în “ Le salon des pas perdus”.

Am pășit încet pentru că-mi era teamă să nu dărâm vreo spaimă pitită după ușă... auzisem că se ascund foarte bine și nu ies la lumină decât atunci când, de frică să nu fie descoperite, se transformă în cine știe ce balauri cu 7 capete... ce paradox, mă gândeam, spaimei îi era frică. Când am intrat mirosea a toamnă iar zgomotul de pași grăbiți ce răsuna cu ecou în incăparea rece îmi ascuțea toate simțurile. Aveam impresia că, dintr-un moment în altul, cineva mă va împinge de la spate sau îmi va pune piedică... îi și vedeam după pe toți, aliniați, cum râd pe seama firii mele poticnite.

Mi-am închipuit de mult ori acest salon până să-mi fac destul curaj să-i trec pragul. În mintea mea, se contura în multe culori iar roșul și verdele erau nuanțele dominante, aducea oarecum cu un pub irlandez iar în aer era un înțepător miros de bere la butoi. La bar, pe scaunele înalte stăteau abătute toate sufletele pierdute...unele erau transparente, de parcă își dădeau atunci duhul, altele erau pur și simplu vineții. Însă realitatea era cu totul alta. La o distanță de nici doi metri de mine era un domn înalt și prezentabil, am bănuit după costum că ar fi om de afaceri sau oricum într-o funcție de conducere. M-am apropiat de el, eram bucuroasă că nu sunt singură. L-am salutat respectuos însă nu mi-a răspuns. Șoptea ceva, am crezut că vorbește cu mine, am mai făcut câțiva pași spre el ca să-l înțeleg....”În oceanul pacific, am găsit un pește mic și pe coada lui scria”.... n-am înțeles ce făcea și, când mă pregăteam să-i vorbesc din nou am simțit cum cineva mă trage de haină. M-am întors brusc și răsărind din întuneric s-a conturat lângă mine silueta unui tânăr la vreo 20 de ani, cam neîngrijit care și-a lipit buzele de urechea mea și mi-a șoptit pe un ton mustrător(ce îmi amintea de certurile în șoaptă ale bunicii care mă opreau din jocurile de-a v-ați-ascunselea la ceas de prânz pentru a nu-l trezi pe bunicu’) să nu-l deranjez pe domnul de lângă mine pentru că face selecție.
- Selecție ? Ce fel de selecție ? L-am întrebat păstrând același ton scăzut.
-Selectie de suflete. L-a pierdut pe-al lui și alege unul din cele nerevendicate.
Expresia feței mele l-a făcut pe tânăr, cred că-i era fiu domnului în costum pentru că descoperisem câteva trăsături comune, să-mi dea mai multe explicații.
-De fapt nu l-a pierdut sau ba da l-a pierdut dar oricum nu ar putea să-l găsească pentru că nu mai știe cum arată, așa că alege un altul.
Sigur nu i-am lăsat tânărului o impresie prea bună pentru că reacția mea la cele auzite nu a fost una tocmai normală... știu doar că am rămas câteva secunde cu o grimasă tâmpă, așteptam să-mi spună că glumește însă când am văzut că mă privește mirat m-am întors brusc și am plecat.
Mai târziu am înțeles în ce situație disperată era domnul în costum însă pe moment ceea ce auzeam era peste capacitatea mea de înțelegere... de fapt ceea ce simțeam era panica de a nu ajunge și eu în aceeași situație de a trăit cu un alt suflet care nu era al meu.

Am bâjbâit vreo cinci minute haotic prin încăperile slab luminate ale salonului cu miros puternic de igrasie; întotdeauna mi-a fost frică de întuneric și mai mult de atât mi-a fost frică să stau singură… chiar și acum la 30 de ani râd prietenii de firea mea ciudată... îmi spuneau că sunt slabă de înger, că am sufletul prea sensibil.

Am ajuns la un moment dat pe un coridor cu foarte multe uși închise. Semăna izbitor cu blocul în care, pe la vreo 14 ani am mers cu cea mai bună prietenă să-și caute tatăl. Era o clădire de 4 etaje, un bloc de nefamiliști iar pe fiecare palier erau înșirate la o distanță foarte mică una de alta uși de diferite culori. Aveam acum aceeași senzație ca și atunci când prietena disperată să-și găsească tatăl rătăcitor și bețiv făcuse un plan mai mult decât stupid : trebuia să ciocănim la toate ușile cu număr impar: era convinsă că-și va găsi tatăl la un număr fără soț... și ciudat așa a și fost.
Acum însă nu mai era nimeni lângă mine să-mi dea vreun indiciu. Am ales să merg în partea dreaptă și după vreo câțiva pași, pe la a patra ușă am auzit pe cineva plângând. Am bătut încet, plânsul s-a oprit brusc și ușa s-a deschis. De când am intrat m-a izbit o lumină puternică de neon în contrast cu întunericul de pe hol. Pe un scaun cu vopseaua scorojită stătea o doamnă de 50-55 de ani. M-am așezat lângă ea, mă privea insistent așa că am aplecat capul în semn de salut. Nu mi-a răspuns, mi-a întors spatele și a continuat să plângă; niciodată nu am știut cum să reacționez în situații ca asta...de multe ori când cineva plânge simt un impuls de a-l strânge în brațe sau de a-i șterge lacrimile însă acum parcă aveam mâinile legate. O ascultam cum își plângea durerea și nu făceam nimic. Au trecut cred vreo zece minute și plânsul s-a oprit din nou brusc, doamna s-a întors înspre mine.
- Trebuie să vă fie greu, nu ? m-a întrebat pe un ton foarte cald.
Nu știam ce să-i răspund, de fapt nu am înțeles ce mă întreba dar tonul ei milos îmi dădea un nod în gât... fără să-i răspund am început să plâng. Mi-a luat mâinile și a început să mă mângâie. Nu știam de ce plâng dar senzația era atât de plăcută.
- De când așteptați ? Nu mai plângeți, o să fie totul bine și eu sunt în aceeași situație, mi-a șoptit doamna pe același ton.
- Și dumnevoastră vă lipsește sufletul? am întrebat-o printre sughițuri.
- Dacă îmi lipsește... sunt aici de atâta timp încât nici nu știu ce mai simt.
- Aici?
-Da, aici... la recuperare.
Din nou privirea mea mirată cerea mai multe explicații.
- A fost o operație grea, când am ajuns, medicii nu-mi mai dădeau nici o șansă dar n-am încetat niciodată să sper. Știu că într-o zi voi pleca de aici cu sufletul sănătos. Simt eu asta.
Îmi închipuiam sufletul întins pe masa de operație înconjurat de medici, asistente și multe instrumente medicale.
Contrar situației în care se afla vecina mea de scaun mă privea foarte încrezătoare în șansele că sufletul îi va fi vindecat. Înainte de a pleca și de a-i mulțumi pentru mângâieri am întrebat-o dacă nu știe unde aș putea să-mi caut sufletul.
- Gândește-te unde l-ai fi putut pierde, nimeni nu poate ști în afară de tine.

Când am părăsit camera luminată de spital am simțit că mă prăbușesc. Eram în același punct de unde plecasem. M-am sprijinit de perete și cred că am rămas în aceeași poziție vreo jumătate de oră până să-mi recapăt puterile. În momentul în care am plecat doamna începuse din nou să plângă.
Treceam dintr-o cameră în alta dar nici urmă de sufletul meu, doar voci stinse și umbre grăbite mă făceau să mă opresc din când în când. Cu cât înaintam însă, vocile deveneau din ce în ce mai puternice și erau acum singura mea busolă până când am ajuns în fața unei uși mari de lemn care adăpostea un vacarm îngrozitor. Am urnit-o cu greu și am pășit într-un amfiteatru cu pereții tapetați în vișiniu întrerupți din loc în loc de motive florale albe. Din tavanul imens atârnau candelabre iar scaunele căptușite erau toate ocupate. Nimeni nu îmi observa prezența, nici măcar o privire nu s-a întors în momentul în care am intrat. Ciudat, dintr-o dată, se făcuse liniște și toți erau concentrați. Cortina a fost trasă și a dezvăluit scena pe care se aflau trei domni, mai în vârstă, îmbrăcați foarte sobru, de fapt îmi părea că purtau toți aceleași haine.
Lângă mine era o domnișoară care împărțea pliante.
- Ce se întâmplă aici? am întrebat-o curioasă.
- SStt, începe licitația... mi-a răspuns pe un ton rece și mi-a întins o broșură din teancul pe care cu greu îl mai ținea în brațe.
Pliantul lucios și destul de voluminos era o prezentare detaliată a sufletor ce vor fi vândute iar în dreptul fiecăruia era trecut prețul de începere. Nu am fost uimită de sumele uriașe care se licitau ci de cât de nefericiți trebuie să fi fost cei ce le cumpărau și în aceeași măsură cei care le vindeau... însă un lucru este cert... de aici puteai pleca cu un suflet mare.
M-am hotărât să părăsesc salonul, acum mult mai liniștită decât atunci când îi trecusem pragul..sufletul meu sigur nu era aici, simțeam asta prin toți porii.
Au trecut trei ani de atunci. Azi... în sfârșit sunt doar eu și sufletul meu.