agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1749 .



Pagini dintr-un timp pierdut
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nasturei ]

2006-07-01  |     | 



Mă bucur să te văd din nou.
Credeai că nu voi reveni?
Nu mai cred nimic în privința ta. Aștept să îmi arăți. Așa cum ai promis.
Nu ți-am promis nimic. Știi că obligațiile nu au fost niciodată pe gustul meu.
Cuvintele tale au sunat ca o promisiune.
Cuvintele mele știu să amăgească. Dar doar pe cei ce se cer amăgiți.
Pentru ce ai venit în această seară?
Bați în retragere? Da, te înțeleg. Am ales această seară pentru că aveam nevoie să vorbesc cu cineva.
Unde ai plecat?
Crezi că acestea sunt întrebările corecte? Sau vrei să purtăm conversații ieftine azi? Dacă e așa, stai să îmi caut zâmbetul. Îl am pe aici pe undeva, prin portofel. Îl țin tot timpul cu mine, pentru orice eventualitate.
Nu-l căuta. Nu vreau o minciună frumoasă. Dar dacă vrei să vorbești, tu ar trebui să știi ce să spui.
Ai dreptate. Ar trebui să îți spun ceea ce am vrut să îți spun de la început. Pentru ce am venit, de fapt. Am auzit zilele trecute o poveste. Mi-a produs un zâmbet amar și neputincios. Am zis că trebuie să o auzi și tu. Cu ocazia asta, îmi satisfac și eu nevoia de conversație.
Ora e târzie.
Pot să plec atunci.
Nu. Te ascult.
Știam că ai să o faci.



Se făcea că odată, demult, pe vremea când țigările erau ieftine, într-un sătuc uitat de lume, în care mirosea a ambulanțe și mere putrede, o fetiță cu porniri violente încerca să își redecoreze viața. Nimeni nu o știa prea bine, deși într-un fel toți o cunoșteau. Fiecare avea câte ceva de spus despre ea, dar puțini spuneau ceva cu adevărat. Fetița le vorbea tuturor, împărțindu-le zâmbete nepărtinitoare. Ziua mergea la școală, noaptea îi ura pe toți. Ziua trăia în lumea lor, vorbind pe o limbă ce nu o stăpânea la perfecție, dar pe măsură ce înainta mai mult în acea mare de rânjete ascuțite, și-o însușea citind semnele aruncate de ceilalți, în direcția ei. Noaptea, tăcerea îi era limbajul. La lumina lumânărilor plăpânde, își privea pereții și proiecta pe aceștia povești. Uneori, când somnul o răpea și nu avea timp să termine povestea, continua noaptea următoare. Ziua nu existau momente de răgaz.
Primii ani au fost frumoși. Nu își amintește nici ea prea multe. Tot schimbând apartamentele, ajunse într-un final pe fotoliul din hol. Din anul al cincilea, el era cel care o legăna înainte să adoarmă și îi ștergea lacrimile. Motivele pentru care plângea nu sunt cunoscute. Există doar presupuneri. Cea care persistă e cea în legătură cu cantitățile exagerate de alcool, severitate excesivă și multă răutate și dușmănie. Nu se știe exact care sunt vinovații. Știm doar că fetița visa la vremuri mai bune și la o lume în care lacrimile erau jeleuri învelite în ciocolată cu lapte. Pentru a-și exprima agresivitatea, își omora fiecare păpușă nouă. La început le tundea, pentru a le urâți, iar mai apoi le rupea mâinile și picioarele. De fiecare dată le sugruma. Când simțea că acestea au capitulat, le îngropa în grădinița din curte. Noaptea pereții îi vorbeau, spunându-i povești. Unele triste, altele vesele. Cert e că o ajutau să alunece într-un somn lin, liniștit, unde ei nu o puteau urmări.
Niciodată nu a rămas fără povești sau fără păpuși.
Școala a venit ca o necesitate. O mână o conducea pe un drum ale cărei pietre le știa pe de rost. Învățase că nu e voie să treacă drumul de una singură, cu toate că o zebră o lăsa și îi era interzis sub orice formă să dea drumul mâinii. La școală descoperi că există și alte creaturi asemenea ei. Le ziceau ‚copii’ și aveau emoții. Garoafele pe care le ținea în mână se rupseseră neglijent în prima zi. Ea de ce nu avea emoții, la fel ca restul? Descoperi rapid că îi place să scrie. Învăță că scrisul și cititul sunt esențiale. Mai apoi, urmă matematica. La început amuzantă, mai apoi chinuitoare și dușmănoasă. Pe măsură ce anii se duceau, fetița află că nu are timp să se joace, cum făceau alți copii, deoarece trebuia să învețe. Nu i se păru o treabă prea serioasă, insă după zile lungi, chinuitoare, de stat doar în casă, dorința de libertate își spuse cuvântul. Matematica o chinuia și dovedise de la început că nu are un talent special către un asemenea domeniu. Oamenii mari insă continuau să îi spună că ei știu mai bine. Nu vroiau să accepte realitatea. Trebuia să caute o scăpare, o gură de aer proaspătă.
Și uite așa, fetița noastră a făcut cunoștință cu cărțile. A fost simplu. Era ca și cum s-ar fi cunoscut de ani întregi, acum doar reîntâlnindu-se, în urma unei împrejurări norocoase. Una după alta, cărțile se deschideau, fiecare cu o nouă poveste. Fetița renunță în a mai căuta în pereți alinare. Acum avea cărțile. Renunță și la noapte și la ziuă. Renunță la orice fel de limbaj. Ceața învăluia acum balconul, iar balansoarul se legăna în ritmul rapid al cuvintelor, ce zburau, pagină după pagină, anotimp după anotimp. Câte să fi fost? Cât timp să fi trecut de fapt? Nici ea nu știe. Cert e că uitase. Încetul cu încetul se debarasase de un înveliș neprimitor și acceptase o altfel de supraviețuire.
Dar se știe că orice e frumos, trebuie să se termine repede. Cât mai repede. E periculos să trăiești amăgindu-te că poți avea o fericire eternă. E periculos să crezi că te poți opri la un zâmbet perpetuu. Fetița trebui să părăsească balconul. Ceața se ridică mult prea repede și se trezi dintr-o dată într-un mare vârtej, denumit generic ‚acasă’. Acolo avea să afle că acele persoane care se uitau la ea cu dispreț și nemulțumire purtau numele de ‚părinți’, iar datoria ei era să asculte de orice ar spune ei, fie că e greșit sau nu. Așa e mai bine. Uneori trebuie pur și simplu să taci. Dar fetița venea dintr-un univers în care gândurile și personalitatea nu îi fuseseră cenzurate. Așa că nu se putu obișnui cu această nouă viață. Urmară multe sunete ascuțite, ca niște cuțite, îndreptate către urechile ei. Rând pe rând, ea învăță lucruri noi. Află că atunci când spui adevărul, nu faci un lucru bun, ci din contră, ești obraznic. Astfel , ea învăță să mintă.
Experiența de ‚acasă’ o ajută și la școală. Nici acolo nu puteai vorbi de capul tău, spunând tot ce îți trecea prin cap. Trebuia să taci de cele mai multe ori. Fetița însă ura această nouă lume în care obligată să trăiască. Nimeni nu vroia să audă ce avea ea de spus. Toți vroiau să o învețe să tacă sau să mintă. Nu pricepea. Cărțile nu îi impuseseră niciodată asemenea limite. Cărțile nu fuseseră niciodată violente, dându-i ultimatum-uri.
Văzând totuși că nici un argument nu era destul de puternic pentru a le combate pe cele ale oamenilor, ea se adaptă condițiilor care îi erau impuse. Învăță să folosească acele sunete înalte și ascuțite, pe care ei le numeau ‚urlete’, învăță să mintă și să zâmbească la comandă. În curând, știa și ce complimente să folosească și să deosebească oamenii între ei, după felul în care mințeau. Realiză că nu era atât de greu pe cât părea la început. Se descurca din ce în ce mai bine. Simțea în sfârșit că ei îi zâmbesc, binevoitori, apreciind schimbările ce se petreceau în comportamentul ei. Ce nu știau e că fetița nu renunțase la viața ei anterioară. Cărțile îi erau singurele prietene, deși se găsiseră multe alte candidate pentru a ocupa această funcție extrem de importantă. Nopțile însă nu au mai fost niciodată la fel. Luptând împotriva ei, ajunsese să nu mai suporte regulile jocului. Așa că porni în căutarea unei alternative. Resentimentele față de falsitatea celor din jurul ei se transformau încetul cu încetul într-o ură nedefinită.
Tot căutând soluții, ajunse într-un loc uitat de lume, în care oamenii păreau violenți, reci și cruzi. Păreau a fi și ei din aceia care spuneau adevărul și nu doreau minciunile în preajma lor. Păreau a fi și ei supraviețuitori ai luptei împotriva lor și a oamenilor care nu înțeleg. Așa că fetița se simți ca acasă când ajunse printre ei. Încetul cu încetul, uită să își afișeze zâmbetul și să își îndulcească vorbele. Descoperi că acești oameni, atât de asemănători ei, sufereau din cauza acelorași probleme. De asemenea, descoperi că ei găsiseră soluții , pe care le numiseră ‚alcool, țigări și muzică violentă’. Între noi fie spus, fetița nu suporta alcoolul, pentru că îi provoca stări de greață și o făcea și mai vulnerabilă decât era, iar muzica aceea nu ascundea nici un secret, fiind asemănătoare cu acele sunete ascuțite pe care le auzea acasă. Þigările erau însă pe gustul ei. Bineînțeles, le accepta și pe celelalte două. Descoperi rapid că și în acest loc uitat de lume, existau reguli. Nimic nu era ceea ce părea a fi. Fiecare încerca să se întreacă pe sine și să pară altfel în ochii celorlalți, făcând tot felul de lucruri grotești, care deși la început îi păruseră inacceptabile, ajunse să le facă și ea. Pentru că, oricât de rău era aici, acolo, dincolo era și mai rău. Pe deasupra, alcoolul îi era de mare ajutor. Îi dădea curajul să se calce în picioare și să uite că a făcut-o. Pentru câteva secunde. În final și această lume se dovedi a fi doar o mare greșeală și nu o soluție. Fetița se uită în jur și își dădu seama că de fapt, acești oameni nu au soluții, la fel cum nici ea nu avea. Ei doar se plafonau, încercând să se convingă, seară de seară, că au triumfat. Falsitatea lor îi păru insuportabilă fetiței, așa că plecă.
Fără credință că își va mai găsi vreodată locul sau starea inițială, dar sperând totuși, porni pe un alt drum. Se întoarse ‚acasă’. Dar văzuse ea aici mai demult că exista o încăpere ce putea fi transformată într-un lăcaș al poveștilor. Așa că puse stăpânire pe ea. Între noi fie vorba, durase ceva vreme și suportase multă bătaie de cap, dar amănuntele nu ne interesează. Cert e că reușise. Se numea ‚camera ei’. Intră și se închise acolo.
De aici încolo lucrurile devin neclare. Unii spun că știu adevărul, dar de fapt, nu există nici un martor care ar putea spune cu siguranță ce s-a întâmplat mai departe. Există anumite foi rupte sau arse, care servesc ca dovadă pentru faptul că fetița descoperise un nou mod de a se exprima în libertate, fără a mai fi cenzurată. Unii spun că au citit acele foi, dar nici unul nu a fost în stare să reproducă conținutul lor.
Ce se știe sigur e că fetița ieși într-o zi. Acea zi coincise cu momentul în care descoperise o scăpare, prima care îi păru cu adevărat potrivită pentru sufletul ei. Fetița se îndrăgosti. De cine? Când? Ce se întâmplase mai departe? Din nou, lucrurile devin confuze. Știm doar că după o scurtă vreme, fetița anunță că s-a săturat și că se va închide în camera ei pentru totdeauna.
Vorbele ei nu întristară pe nimeni. De fapt, nimeni nu avea cum să îi simtă lipsa, deoarece nimeni nu dorise vreodată să se apropie de ea și să o cunoască.

Acum ea e tot acolo. Nimeni nu a mai întrebat de ea de ceva vreme. Cei care îi zâmbeau au dispărut și nu se mai poate afla nimic concret.

Nimeni nu a mai văzut-o? Deloc?
Din câte am auzit, nu.
Crezi că ea simte vreodată nevoia de a vorbi cu alții, de a-și împărtăși gândurile, așa cum avem noi, seară de seară?
Sigur că da. Doar că preferă să nu dea curs acestei nevoi. Ai văzut și tu ce s-a întâmplat când a făcut-o.
Tu ai putea trăi așa?
Faptul că am venit până aici nu e un răspuns destul de bun pentru întrebarea ta?
Da, ai dreptate. Tu cu cine mai vorbești noaptea?
Cu perna și cu oglinda.
Și ele îți răspund?
Doar perna mă ia în brațe uneori. Oglinda nu vorbește. Nici nu ar avea nevoie. Tăcerea e limbajul ei.
Oameni?
Da, ce-i cu ei?
Păi, cu ei nu vorbești?
Ba da, dar nu comunic.
Știi că, într-un fel, semeni și tu cu fetița aceea? Și tu ai ales să te închizi, dar nu a fost o decizie definitivă.
Poate.
Cu mine comunici?
Doar când simt că vrei cu adevărat să asculți ce am de spus.
Acum ai să pleci din nou?
Știi prea bine că nu pot sta. Momentele bune între noi sunt rare și scurte. Nu trebuie să abuzăm de ele, ci să le lăsăm pur și simplu să curgă.
Ai să te mai întorci?
În curând, luna va fi plină. O singură stea strălucește la fereastra mea. Am epuizat cuvintele, iar cerul nu mai e roșu.


Am plecat. Oglinda mă așteaptă.





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!