Valurile băteau domol în adierea vîntului. Barca se legăna cu ușurința și își continua drumul la lumina lunii care parcă zambea asupra ei. Echipajul corăbii se odihnea peste noapte, un singur suflet gînditor nu fusese răpit de somnul domol. Acesta stătea pe punte și privea spre cer, spre stele, spre luna, nici el nu știa exact dar un singur lucru trecea prin mintea sa în acel moment, destinația.
David Longyard stătea și își plîngea singur de milă. Știa ca va veni odată și odată și acest moment, dar nu credea ca va fi chiar așa greu. Cum putea să-i revada pe toți pe care în urma cu 5 ani ii lăsase pentru as urma visul, cum putea sa facă una ca asta. Gîndul ii zbura pe rînd la părinții să-i, cei doi oameni care i-au oferit viață, cei doi oameni care însemnau atît de mult pentru el dar totuși ii părăsise doar pentru un vis. Dar dacă era sa se gîndească mai bine, tatăl s-au a fost cel care îl tot încuraja să-și urmeze visurile oricare ar fi acelea, sa nu le piardă și sa regrete toata viața, dar oare nu era decît o vorba ceea ce zicea, oare chiar vorbea din suflet sau era ceva forțat.
Imediat gîndul ii zbura la sora și fratele s-au, doi pustii de 12 ani cînd plecase el, doi gemeni. Foarte vioi, plin de energie și întotdeauna pregătiți pentru puțină distracție. Întotdeauna era păcălit și era ținta farselor acestora, dar niciodată nu punea la inima toate acestea și radea la una cu ei. Cum o fi trecut ani și peste ei, cum erau oare acum, după 5 ani. Danielle era acum o domnișoară în toata regula și Michael era la vîrsta a mai frumoasă a vieții. În mintea sa se strecurara cîteva întrebări: Oare mai erau așa de veseli? Oare mai iubeau așa de mult distracția? Oare mai făceau farsele pe care obișnuia sa le facă? Și a mai grea întrebare pe care nu o suporta, oare aveau sa vorbească cu el sau supărarea de la începutul călătorii avea sa țină și pînă în aceasta zii.
David își adusă aminte de ziua cînd plecase. Era o zi frumoasă de August, toate cunoștințele sale erau în port pentru as lua rămas bun de la el, toate în afara de cei doi gemenii, Michael și Danielle care nu doreau să-l vadă de supărare. Ochii începură să-i lacrimeze la amintirea mamei sale plîngînd după el sa nu plece. Tatăl s-au uitandu-se la el trădat și supărat și bunica sa care întotdeauna ii tinuse partea dar de aceasta data nici nu se uita la el. Totul era oribil de adus aminte și de fiecare data îl făcea sa plîngă ca un copil mic, anii trecuseră dar amintirile rămăseseră la fel de dureroase ca în prima zi și așa vor rămîne pentru restul vieții sale.
Deodată simți pe cineva în spatele s-au, se întoarsă imediat speriat dar scoasă un sunet de ușurare cînd vazu cine era, Dr. Raymond.
„Ce faci tinere, nu ai somn?” întreba acesta părintește
"Nu prea, e prea greu cad știu ce mă va aștepta și cînd îmi aduc aminte ce a fost și tot sper sa fie ca înainte de a pleca, cînd eram o familie fericită, dar nu cred ca va mai fii vreodată așa"
"Dacă nu crezi atunci sa fi sigur ca nu se va întîmpla niciodată, ce îți ziceam eu de fiecare data cînd eram în situații criza?" întreba Dr. Raymond
"Sa cred ca putem scăpa, sa cred în forțele mele și în ce pot sa fac" zisa încet David.
"Poftim? Nu cred ca am auzit"
„Sa cred ca putem scăpa, sa cred în forțele mele și în ce pot sa fac, e bine?” zisa puțin prea tare de aceasta data David și imediat își ceru scuze
„Nu ai pentru ce, îți înțeleg suferinta, poate nu la același nivel dar o înțeleg puțin și sunt alături de tine”
„Stiu doctore, știu, dar mie greu sa mă gîndesc ca mă voi întîlni cu toți și ca ar putea sa nu mă mai primească înapoi în familie, e greu”
„Da... e destul de greu sa trăiești cu acest gînd dar gîndește și la partea pozitivă, poate te vor ierta cînd te vor vedea, doar te-ai întors la ei așa cum ai promis” îl încuraja doctorul
„Da, dar nu voi rămîne, nu înțelegeți ca le voi rupe din nou sufletul, și acum nu cred ca mă vor mai ierta niciodată, cred ca ar fi mai bine sa nu mă duc la ei, sa nu mă întîlnesc cu ei” zisa acesta ultima parte destul de încet dar doctorul auzi.
„Cum poți sa te gîndești la așa ceva, cine știe cînd te vei mai întoarce acasă, cine știe cînd vei mai avea ocazia și dacă o vei mai avea să-ți vezi părinții, frații, familia, vei trăii cu regret pînă cînd moartea te va lua și e neplăcut sa mori cu regret în inima”
„Cred ca aveți dreptate, cine știe cînd mai am aceasta șansa, oricum, vom vedea mîine, cînd vom ajunge”
„Iti dau dreptate tinere, acum ce-ai zice sa ne așezăm la masa sa bem ceva, poate sa mîncăm și ceva și sa mai vorbim despre alte lucruri mai îmbucurătoare, să-ți revii puțin” ii propusă doctorul și David accepta într`un final.
Cei doi discutara toata noaptea despre una, despre alta și pînă cînd cei doi se gandira sa plece la culcare ceasul arată deja ora 3 dimineața. Tot echipajul avea sa se scoale la 7 deoarece în jurul orei 11 aveau sa ajungă în portul londonez.
În cabina sa David tot încerca sa adoarma dar somnul nu vroia sa vină, astfel acesta statu în pat cu ochii deschisi uitandu-se pe geam și gîndurile triste iar ii trecura prin minte și din nou lacrimile ii tresarira. David statu plîngînd cam 20 de minute pînă cînd oboseala îl ajunsă din urma și adormi.

A doua zi David fu sculat de un sunet puternic, o bubuitura de vreun fel, nu știa exact. Se ridica din pat și își lua repede pe el o pereche de pantaloni care era mai aproape, după care ieși pe ușa cabinei și cînd ajunsă pe punte rămasă șocat.
Soarele era pe cer și lumina puternic, puntea era plină cu echipajul navei și mai toți făceau cîte ceva, era o munca continua. Dar cel soca cel mai mult fu faptul ca vedea blocurile, casele, magazinele Londrei, ajunsese acasă.
Imediat începu să-l caute pe doctor pentru a discut cu el despre ce avea sa facă dar nu reuși sa dea deloc de el. Mai căuta 10 minute și se dădu bătut. Deodată îl vazu pe căpitan urcînd pe corabie și pleca spre acesta cu gîndul de al întreba despre locația doctorului:
„Satraiti dl. căpitan, as putea sa va rapesc cîteva secunde prețioase?” întreba acesta politicos
„Desigur dl. Longyard, e o plăcere pentru mine sa discut cu un așa tînăr, ce problema aveți?”
„As dori sa știu și eu dacă doctorul Raymond mai este la bord sau a plecat undeva”
„Aha... pai din păcate a plecat la prima ora, zicea ca are o treaba de făcut dar ca se va întoarce în jurul ore 12 așa ca ar trebuii as ajungă în cîteva minute după ceasul meu, de ce întrebi de el, ai vreo problema?”
„Nu, nu, vroiam doar sa discut ceva cu el dar pot aștepta, mă duc la mine în cabină” și se întoarsă plecînd spre cabinuta sa unde se așeza pe scaun și se uita pe geam. Era ceva placut pentru el, sa revada Londra, casa sa.
După aproximativ o ora, timp în care David doar privise pe geamșii studiase fiecare clădire, fiecare persoana pe care o vedea, apăru și doctorul care veni înapoi pe corabie și primul lucru care-l făcu fu sa strige la căpitan. David îl auzi imediat și ieși repede pe ușa pentru a vorbi cu el, dădu de el într-un colț al bărci, vorbind cu căpitanul.
„O, dl. Longyard, uitați cine a venit, va las singuri sa va vedeți de problemele voastre” și căpitanul pleca.
„Deci... ești pregătit?” întreba doctorul
„Nu, dar am de ales?” intreba la rîndul s-au David
„Nu prea, haide” si doctorul se coborî primul de pe corabie, urmat îndeaproape de David.
Cei doi mergeau liniștiți pe străzile Londrei, iar David lua în seama orice schimbare pe care o observa și se gandea ca în mare parte era cam aceeași, poate totul avea sa fie bine într-un final se gîndi el dar gîndul ii zbura repede din minte și fu înlocuit de teamă iarăși.
Drumul dintre port și casa lui David era cam de 30 de minute și cei doi ajunsara în fata unei case cu 2 etaje. Casa avea o curte foarte frumoasă, multe flori de diferite specii și culori. Acest lucru îl făcu pe David sa își aducă aminte de mama s-a, era o admiratoare infocata de orice fel de floare și chiar își începuse o colecție proprie. Toți cunoscuții o felicitasera pentru grădină superbă pe care o poseda.
Casa părea nezugrăvita și numai erau toate jucăriile copiilor aruncate prin toata curtea, era mai curată ca în zilele cînd el trăia aici. Cîinele s-au, Bug, stătea în cușcă sa și dormea liniștit nebăgînd în seama pe cei doi nou veniți.
David era inmarmurit și nu știa ce sa facă, dar cu ajutorul doctorului reuși sa prindă curaj și deschisă poarta de la curte, făcu cîțiva pașii doar pentru a se opri din nou, frica revenind. Deodată se auzi un țipat din casa și imediat în fata ușii apăru o femeie cam de 50 de ani, destul de frumoasă pentru vîrsta ei. Femeia rămasă inmarmurita cînd vazu pe cei doi bărbați în curtea ei și nu reușea sa scoată nici o vorba, doar stătea și privea șocata. David era la fel, abia îl mai țineau picioarele și singurul lucru care-l ținu sa nu fugă fu doctorul care era în spatele s-au și nu-l lăsa sa facă vreo mișcare greșită. Astfel întîlnirea era inevitabilă.