Dreamworld

Raze de soare băteau în geam. Edis tocmai intrase într-o stare de reverie odata cu venirea dimineții. Realitatea se întindea, trăgând sunetele, timpul. Culcat pe spate, oscila între vis si conștiință, făcând salturi în straturile superioare pentru ca imediat după, să cadă la loc, gata pentru încă o încercare. Ochii i se deschideau, trupul începea să fie cuprins de energie. Viața intră în el. Pe măsură ce se trezea, căldura îl cuprindea.
Este 19 decembrie, iarna. Crăciunul se apropie.
O nouă zi ce va aduce surprize. E una din acele zile, când lumina te făcea să arunci hainele groase, să alergi printre copacii plini de verde, să pășești pe frunzele moarte acoperite cu iarbă.
Apartamentul pustiu. Părinții au plecat la serviciu lăsând o mică sumă de bani pe masa din bucătarie. Avea chiar și ceva de mâncare pregatit. Deschise televizorul petrecându-și prima jumatate de oră în fața lui, după care începu să se pregăteasca de plecare. Aruncă câteva haine pe el, își luă cheia, puse în rucsac o sticlă de apa înfășurată cu o cămașă, și deschise ușa.
Caută muntele, vârful cel mai înalt.

„Mai avem mult de mers?” întrebă Rozi, vizibil deranjată de rucsacul din spate, prea greu să poată țină pasul cu ceilalți.
‘Ce ai acolo?’ Bogdan ridicase puțin rucsacul ei. ‘Þi-ai pus întreg frigiderul?’.
Rozi se aplecă șoptindu-i la ureche : ‘Nu pot să îți spun. O să fie o surpriză.’
În fața micului convoi mergea Reb împreună cu Ecilia fară să-și spună vreun cuvânt. La mijloc, Edis cu Sebast. Mult în spate, Rozi cu Bogdan care văzând că tipa nu o să țină pasul îi luă rucsacul și i-l dădu pe a lui, mult mai ușor. Din când în când, trecea câte o mașină pe stradă, șuierand din depărtari, scânteind spre orizont ca o stea. Pâlcuri de copaci răsăreau pe dealurile din apropiere, neavând parcă forța să se unească într-o pădure. Măcar asigurau puțina umbră. Cerul albise, strălucea prea tare.
“Ai fost vreodată la biserica noastră?”
“Recunosc că nu, deși am vrut. Știu unde este, am văzut-o, însă n-am intrat.”
“Ai fost într-un templu satanist dar nu ai vizitat casa lui Anucka?” In ochii lui Sebast se aprinse preț de o clipa o flacară rece. Tipul era fanatic, seminarul îi spăla creierul.
Edis preferă să nu răspundă, își amintise cum a fost când a coborât în subteran. Desigur, în locul cucerit de agenții primăriei era în siguranță. Umbrele erau încă acolo. Un fior rece îl electriză. Ar fi vrut ca Sebast să nu fi adus vorba de acel loc.
“Cum este în biserică?”
“Te las să vezi cu ochii tăi, o să îți placă, îți garantez.”
În jur, câmpul rotund transpira. Apa urca, pierzându-se în spațiu.
“Îmi place vremea.” Rosi, acum fară greutatea din spate, mai că zburda pe drum. De fapt, începu să alerge spre surprinderea celorlalti.
“Mai avem mult?” întreba Reb. Deodată, un lanț muntos apăru lângă orizont. “Se pare că nu.” Își răspunse singur.
Kilometri cubi de rocă sări din pământ înspre cer, acoperindu-se cu brazi îmbătrâniți, mii de straturi de frunze, verde, albastru și alb înspre vârfuri. Aerul incandescent de câmpie se răci, purificându-se, îmbibându-se cu miasme antice de munte.
Rozi își luă rucsacul și începu să meargă spre un râu din apropiere. Le spuse celorlalți să o urmeze, să le arate “surpriza”.
“Nu mai este timp.” Remus sări în fața ei, încercând să o oprească. “Trebuie să urcăm, soarele va răsări în curând.”
Până acum nu au reușit să urce acolo, sus, întodeauna ceva le distrăgea atenția. Oricând încercau, găseau alte poteci ce îi duceau în stațiuni ascunse sau în zone prea abrupte ca să fie escaladate.
“Atunci vă arat ce am în rucsac, aici”
Lumini plutitoare multicolore peste tot, cu fluturi de plasma in jurul lor. Urcau pe trepte de piatră, spre ceva ce semana cu un tunel, la fel ca alte sute de oameni. Fericirea se putea citi pe chipul lor. Îmbrăcați în veșminte albe, diafane, aveau privirea senină, entuziasmată, încarcată cu emoție.
“O să ajungem!” Edis întelegea ce se află de cealaltă parte a tunelului: vârful muntelui.
Intrarea era pazită de doi îngeri.
“Stați! De ce vreți să intrați?”
“Pentru a ajunge în vârf. Îl căutăm de mult timp.”
Îngerii își desfăcură aripile, acoperind intrarea. Și-au scos săbiile de foc.
“Calea aceasta nu este pentru voi. Intoarceți-vă! NU veți trece.”
Soarele tocmai răsărea. Realitatea se întindea, trăgând sunetele, timpul. Cu un vuiet colosal cerul se albi rămânând mat, ca un tavan văruit. Ceva…ara muntele lăsând în urmă o urmă lată incoloră. Formele din jur se subțiază, își pierd complexitatea, se transforma în vectori, cercuri, cuburi sau dispar pur si simplu, lăsând in urmă lumină, ce se unește, se amplifică, formează o sferă stralucitoare, ce creste, cuprinzând tot. Sfera se ridică și aruncă raze ce trec peste acoperișurile de tiglă, sau mai nou de tablă, a blocurilor, ajungând la geam.
E timpul să te trezești.