agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1221 .



End of the road
proză [ ]
il vedeti in cosmaruri, il vedeti in umbre il vedeti... la Fortele de munca?

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [LadyVader ]

2003-10-08  |     | 



-Robbie, ia-o mai încet. Lori încercã sã-l tempereze pe prietenul ei care se lupta cu nasturii de la bluzã. Poate vine cineva! spuse ea rãspicat.
Robbie însã avea alte preocupãri. Se despãrțiserã de grupul cu care venirã sã viziteze parcul Disneyland din în urmã cu vreo 15 minute. Acum se aflau într-un depozit abandonat. În colțul unde se retraserã ei era foarte întuneric, prin urmare chiar dacã venea cineva, nu avea cum sã-i vadã, poate doar sã-i audã.
-N-are cine sã vinã, zise el aproape gâfâind. Relaxeazã-te, o sfãtui și apoi o sãrutã apãsat pe gurã.
Lori îi ascultã sfatul și se relaxã, întorcându-i sãrutul. Se crispã dintr-o datã când auzi un foșnet în spatele lui Robbie.
-Ce-a fost asta!? exclamã Lori și-l împinse pe Robbie de pe ea.
-Ce-a fost ce?
-Am auzit ceva în spatele tãu.
-Dacã vrei sã mã opresc, spune-mi, nu trebuie sã mã minți, spuse Robbie fãrã chef.
-Nu te mint! Se rãsti Lori, care apoi auzi din nou un sunet, de data asta mai aproape. Uite! N-ai auzit? Întrebã speriatã fata.
Robbie într-adevãr auzise, și se îndreptã în direcția de unde se pãrea cã a venit sunetul. Nu gãsise nimic. El și Lori erau singuri în clãdire, cu excepția șobolanilor poate.
-O fi fost vreun șobolan, stabili el și vãzând privirea de dezgust a prietenei sale continuã. D-ãia mari cãt rottweilerii, care te lasã fãrã picioare...
-Hai Robbie, taci, se plânse Lori.
-Care te apucã de picior și nu-ți mai dã drumul... AHHHH! Dintr-o datã ceva chiar îl apucã de picior, îl trânti jos și apoi îl ridicã de picioare.
-ROBBIE! Lori începu sã țipe. Robbie simți o durere acuta în picior și îl apucã amețeala. Îi era prea fricã sã deschidã ochii. Când în sfârșit o fãcu, singura imagine care o deslușea în întuneric erau niște colți uriași. Era o gurã ciudatã, de prãdãtor. Robbie începu sã țipe:
-Lori fugi!!! Fata o porni spre ieșirea slab luminatã, rugându-se la Dumnezeu sã gãseascã ajutor.
Robbie se lupta sã rãmânã conștient. Respirația creaturii care îl prinse parcã era gaz otrãvitor. Robbie vedea cum colții aceia oribili se apropiau de fața sa. Din gura ciudatã care o vedea, ieșise o „gurã” mai micã, dotatã cu colți mai mici dar incredibil de ascuțiți. Aceșția erau la doar câțiva milimetrii de fața sa. Creatura scoase un rãget. Robbie deja spunea „Tatãl Nostru” când deodatã se auzi o sonerie de telefon mobil. Bãiatul se trezi scãpat pe jos. Șocul fizic și emoțional îi afectaserã capacitatea motorie. În loc sã fugã se sprijini de un perete și privi îngrozit spre creatura care se îndreptã spre un întrerupãtor și aprinse lumina.
-Oops, îmi pare rãu,se scuzã aceasta. Trebuie sã rãspund! Scoase un mobil pe care-l puse lângã capul sãu. Din câte vedea Robbie, acesta era un cap mare, lunguieț, negru, ca și restul corpului. Creatura avea un aspect ciudat de insectã, cu o coada mare, articulatã. Semãna cu un extraterestru dintr-un film. Neputând sã gândeascã sau sã acționeze într-un fel, ascultã conversația monstrului.
-Da, la telefon... Ahhh, în legãturã cu ce? Nu, nu ar fi o problemã. Când? Da, da acum e bine. Da, știu. Da, bine. Mulțumesc. O zi plãcutã.
Creatura închise mobilul, și apoi se îndreptã spre omul îngrozit și îi spuse:
-îmi cer scuze pentru întrerupere. Probleme cu direcțiunea, știi cum e nu? Trebuie s-o lãsãm pe altã datã din pãcate. Da? Robbie dãdu din cap afirmativ.
-Bine. Pa-pa! Ciudãțenia dispãru într-o gaurã în perete, dupã ce se mai uitã odatã în spate la tânãrul cu o moacã perplexã.
Robbie se ridicã tremurând și se gândi cã este cazul sã-și cumpere o Biblie.

10 minute mai târziu, creatura se afla într-o camerã de așteptare, în fațã unui birou la care se afla o secretarã. Aceasta se uitã în treacãt la el și apoi deschise un registru.
-Domnul... ah, Alien?
-Da, rãspunse acesta grãbit. Am fost chemat de domnul director Wilson.
-Da. Domnul director vã așteaptã
-Bine. Multumesc.
Alien se uitã cu teamã la ușa pe care trebuia sã intre. Citi încet o plãcuțã care se afla pe ușã:”T.Wilson: Director Resurse Non-Umane”. Temându-se cã asta ar fi ziua care amenința sã vinã de trei luni, deschise ușã. Intrã într-o încãpere spațioasã, cenușie (de fapt cam tot este cenușiu pentru el din moment ce nu poate distinge culorile) mobilatã cu un birou mare de mahon, trei scaune, o masã mai micã și douã dulapuri. La birou stãtea domnul director Wilson. Era un om înalt, uscãțiv, blond-închis cu ochi cãprui, de vreo 30 de ani. Acesta se uitã o clipã la musafirul sãu dupã care îl pofti sã ia loc. Alien se conformã. Directorul scoase un dosar pe care îl rãsfoi, tastã câteva comenzi la calculatorul sãu apoi se adresã reclamantului:
-Domnul...ahhh, Alien?întrebã mirat.
-Da, rãspunse imediat eroul nostru.
-Alien simplu? Nu existã un nume pentru specia dumneavoastrã? Sunteți extraterestru și gata?
-Ahhh, Alien se încurcã. Fusese cunoscut dintotdeauna pur și simplu ca „Alien”. Îi veni o idee. Ba da, dar... nu poate fi pronunțat de... oameni, adicã...
-Da, da, am înțeles, se strâmbã tânãrul director care apoi se întoarse spre ecranul calculatorului. Domnule... Alien, sunteți un angajat al parcului nostru de trei ani, corect? Întreba fãrã sã-și ridice privirea din ecran.
-Da, rãspunse angajatul. Aș vrea sã știu de ce sunt aici dacã se poate.
-Domnule Alien, din cauza reducerilor de buget din ultima vreme, consiliul de administrație a decis sã elimine unele dintre investițiile neproductive ale parcului. Alien înțelegea acum. Asta chiar era ziua de care îi fusese fricã de trei luni. Domnule Alien, eu am sarcina neplãcutã de a vã informa cã dumneavoastrã sunteți o investiție neproductivã, iar consiliul de administrație reevalueazã nevoia de a continua sã vã plãteascã serviciile.
-Nu cred cã situația este atât de gravã. Alien se hotãrî sã lupte, deși nu credea cu adevãrat cã îi va putea face sã se rãzgândeascã. Am adus mult profit acestui parc și cred cã încã mai pot...
-Ați adus domnule Alien, interveni hotãrât directorul, cred cã e vremea sã recunoașteți cã nu mai sunteți tânãr.
-Nu se poate așa ceva. Chiar astãzi am dat peste doi clienți care....
-Domnule Alien, vã rog! Directorul era aproape iritat. Oamenii nu se mai sperie de monștri deplasați cu colți de plastic. Cel puțin nu oamenii care conteazã pentru noi. Efectiv nu putem justifica menținerea dumneavoastrã pe ștatul de platã. Îmi pare rãu. Va trebui sã vã concediem.
Alien, deși se aștepta de mult aceastã loviturã, tresãri la auzul acelor cuvinte. El se împotrivi cu toatã puterea destinului neîndurãtor. Rosti sfidãtor și înfuriat:
-VOI! Voi homo sapiens credeți cã sunteți așa tari! Vã uitați la filme de doi bani gen Blair Witch Project și credeți cã asta înseamnã sã vã fie fricã!! O sã-ți arãt eu ce înseamnã sã-ți fie FRICA! Alien îl apucã pe director de guler. Dãdu cu coada în birou care se rupse în douã în urma impactului. Directorul privi pasiv și apoi se adresã extraterestrului:
-O reprezentație reușitã domnule Alien, dar din pãcate nu vã puteți pãstra slujba.
Fostul angajat îl lãsã pe director jos, îi aranjã gulerul la costum apoi rosti încet:
-Am zis sã mai fac o încercare. Creatura deja se îndrepta spre ușã, cu un mers încet și apãsat când mai auzi odatã vocea calmã și rece a directorului:
- Am dori sã pãrãsiți imediat zona parcului. Intimidați copiii. Doar copiii, simți nevoia sã specifice cu ironie rãutãcioasã domnul Wilson. Vã vom trimite cecul cu salariul pe o lunã prin poștã. Vã vom reține bineînțeles costul biroului. Bunã ziua.
Din fața ușii, monstrul îi aruncã o privire plinã de amãrãciune apoi oftã adânc și ieși pe ușã. Alt loc unde nimeni nu-l mai dorea...

Alien locuia într-o grotã aflatã sub un deal în partea de sud a parcului Gosford din Los Angeles. Se mutase aici în urmã cu 12 ani și reușise sã o transforme într-un adevãrat cãmin.
Ajuns acasã în grota lui mobilatã în stil victorian, eroul nostru se lãsã cuprins de o nostalgie nesãnãtoasã. Fiecare colțișor întunecat îi aducea aminte de zilele lui de glorie, iar cel mai rãu era când se uita în vitrina de lângã pat: acolo, se gãsea caseta video „Atacul monștrilor-crabi”. Imediat dupã ce a vãzut acest film, și-a dat seama cã asta voia sã facã, ãsta era destinul sãu-filmele. Lângã vitrina ce conținea aceastã prețioasã rãmãșițã a trecutului se afla „peretele faimei”. Era un perete decorat cu diverse diplome, premii și poze cu celebritãți strânse de-a lungul anilor. Acesta era fãrã îndoialã altarul carierii sale. Alien își amintea de ziele bune, când dãdea mâna cu Ridley , fãcea skandenberg cu Arnold, și spunea bancuri cu Danny.
Dar aceste zile trecuserã. Întotdeauna a crezut cã dacã ar fi primit un rol bun, un rol pe mãsura talentului sãu, cum ar fi rolul principal în ET, atunci ar fi ajuns mult mai departe. Poate chiar... Oscarurile. Însã Spielberg niciodatã nu-l plãcuse, și îi împuiase capul cu chestii gen „nu ești un model potrivit pentru copii”. Iarãși faza cu copiii.
Se trezi abrupt din aceastã reverie când vãzu o pozã cu el și cu... Predator. Nu era nimeni sau nimic pe lumea asta care sã-l enerveze mai mult decât Predator, deși aveau atât de multe în comun. În pozã își dãdeau mâna, dar era mai mult o chestie de publicitate pentru jocul ãla „blestemat” cum îi zicea el. „Altã idee mai bunã nu gãseau pentru un joc”. A fost greu sã-i înghitã toate fițele în acele zile pentru promoția jocului, dar avea nevoie de bani. A auzit despre el cã ar fi mare figurã în wrestling.
Simțindu-se scârbit de gândul succesului lui Predator, Alien se repezi cãtre agenda sa. La urma urmei, în lumea show-biz-ului, nu conteazã ce știi, conteazã pe cine știi. Primul numãr pe care-l formase era al lui Sigourney Weaver:
-Alo!?
-Alo. Bunã Sigourney, ghici cine?
-Tu! Ce tot suni? Þi-am spus sã numai suni aici, ratatule. Crezi cã-mi pasã de tine, crezi cã EU am timp sã vorbesc cu cineva atât de...de... ratat?! Nu esti nimic mai mult decât un microb. Ești inferior chiar și unui microb, ești un jeg! Și dacã ai rezistat pânã acum înseamnã cã ai ceva interesant sã-mi spui așa cã lasã-mi un mesaj dupã beep.
Alien închise telefonul, gândindu-se cã poate Sigourney nu este cea mai potrivitã persoanã sã-l ajute. „Ok, urmãtorul” își zise în gând.
Toatã seara a încercat sã gãseascã pe cineva înțelegãtor, dar Cameron era într-o ședințã, Scott era la masã cu Sharon Stone, Fincher i-a spus sã se sinucidã mai întâi și poate atunci face film despre el, iar majoritatea oamenilor de la Fox nu erau disponibili . Alien era foarte dezamãgit. Oameni care în trecut se numirã prietenii lui acum nici nu-l mai bãgau în seamã. Se uitã din nou la poza aceea cu Predator. Poate dacã l-ar suna... „Nu! O sã fie o zi rece în iad când o sã mã înjosesc în halul ãsta” jurã el. Dintr-o datã îi veni o idee și îl sunã pe fostul lui agent. De dragul vremurilor vechi, acesta îi spuse cã postul PBS are nevoie de un personaj „mai special” pentru o emisiune. Nu era un rol mare, dar era urgent, chiar a doua zi.
Era exact ocazia pe care Alien o aștepta, ocazia de a le arãta oamenilor cã nu a dispãrut de tot...

Dis-de-dimineațã Alien se afla în fața studioului nr. 9 al televizunii PBS. Acesta fremãta de activitate umanã. Intrebã pe cineva unde-i regizorul și se prezentã pentru a primi scenariul și toate alea. Regizorul se uitã lung la el și apoi îi spuse:
-Hmmm. Acesta este fãrã îndoialã cel mai oribil actor cu care am lucrat vreodatã!
Deși regizorul îi gâdila orgoliul, Alien simți nevoia sã intervinã.
-Da, mulțumesc,dar... nu mi s-au spus prea multe, doar cã aveți nevoie de cineva mai „special”... și... nu știu, n-am primit nici un scenariu...
-N-ai nevoie de scenariu scumpule. Ești un personaj de acțiune, nu replici. Poate o sã cânți puțin.
-Sã cânt?!zise Alien râzând. Gândul era prea ridicol.
-Da! Normal. Ah! exclamã regizorul privind în spatele interlocutorului sãu. Uite și vedeta noastrã.
Alien se întoarse la timp pentru a vedea o uriașã coadã mov, restul corpului fiind acoperit de oamenii de pe platou. Abia acum înțelegea adevãrata oroare în care se bãgase.
-BARNEY!? Ãsta e un film cu Barney?! BARNEY DINOZAURUL!!!!!!?????
În timp ce Alien se lupta cu impulsul de a fugi mâncând pãmântul, regizorul se îndreptã spre dinozaurul mov, eroul atâtor copii. Dupã ce shimbarã câteva cuvinte, uitându-se în treacãt și la Alien, regizorul se întoarse lângã eroul nostru. Il studie puțin apoi strigã:
-Make-up! O suitã de tineri apãrurã ca din neant iar regizorul li se adresã în continuare. Ascultați. Vreau albastru, mult albastru...
-Culoare uni? întrebã un tânãr stilist.
-Hmmm, poate niște pete galbene, pe spinare, se gândi regizorul uitându-se atent la creaturã. Și mi-ar plãcea niste pantaloni, poate niste breetele.
-Ce culoare? de data asta vru sã știe o fatã cu pãrul roz... probabil vopsit.
-Vizualizez, vizualizez: maro cu bretele verzi. Și umpleți-i cu ceva. E prea slab. Hmmm...I-ar trebui ceva care sã-l facã mai puțin... extraterestru. O pãlãrie amuzantã, ceva clasic, ceva...
-Un joben? Propuse fata cu pãrul roz.
-Da, perfect! Un joben roz. Ocupațî-vã acum! Și faceți ceva cu coada aia. Poate un stuf de pãr sau ceva. Și vreau sã vãd niște gene la ochi. Sã-l facem mai simpatic.
Simpatic. De la o creaturã a întunericului, acum trebuia dintr-o datã sã devinã simpatic. Suportase ședința de machiaj, și costumația aia ridicolã dar în momentul adevãrului, când trebuia sa filmeze scena, deja își pierduse din hotãrâre. Regizorul țipa înstrucțiuni pânã când toatã lumea era gata sã filmeze. El dãdu startul:
-Liniște pe platou. AM SPUS LINISTE PE PLATOU! MOTOR!
„Barney și prietenii lui” dubla 1.
Alien intrã în decorul format din cãsuțe galbene și copãcei roz primul. Se plimbã puțin pânã ieșirã niște copii din spatele unui panou. Barney era în spatele lor. Unul dintre copii strigã:
-Uite Barney, el mi-a stricat trenulețul.
-Bine, dar trebuie sã-l ierți, pentru cã așa este frumos, rosti dinozaurul cu un zâmbet de Maica Tereza.
-Dar nu vreau! Se enervã bãietelul
-Dar trebuie!
-De ce?
-Pentru cã... si Barney incepu sã cânte
„Toatã lumea vrea câteodatã
Sã vorbeascã cu un bãiat sau o fata
Oricine vrea un prieten,
Dar trebuie sã ierți odatã și odatã...”
Barney își continuã cântecul stupid, în timp ce Alien contempla cãt de mult a decãzut. Fiecare instinct îi spunea sã rupã gâtul acelei greșeli a naturii care cânta, și a agentului sãu. Sigur i-a fãcut chestia asta dinadins.
La un moment dat Barney primi o bâtã de pluș și se apucã sã dea în eroul nostru. Asta în timp ce cânta:
-Dar Barney! Barney e prietenul tuturor
Haide domnule Morocãnos, cântã cu noi!
Alien dorea sã-l atenționeze sã nu mai dea cu idioțenia aia de bãtã de pluș în el. Stresul ultimelor zile, combinat cu costumația aceea absurdã și însuși faptul cã atâția oameni îi cãlcaserã în picioare mândria, își spuserã cuvântul. Alien cedã.
Dinozaurul mov și copiii cântau în continuare:
Barney e prietenul toturor,
Barney e... înainte sã-și termine versul, Barney se trezi cu Alien în fațã care-l apucã de gât și zise: „Barney e terminat!”.Agresorul îi indesã în botul proeminent jobenul roz care fusese forțat sã-l poarte. 3 secunde mai tãrziu Barney zbura prin aer, în direcția regizorului pe care-l și izbi cu o forțã destul de mare.
Alien pãrãsi platoul de filmãri, aflat într-un haos de nedescris. Deși știa cã nu o sã dureze mult, se simțea MULT mai bine.

În drumul spre casã, eroul nostru se întreba dacã o sã aparã la știri. Își fãcea în acelasi timp planuri, cum o sã trãiascã lunile astea dacã nu își mai gãsește nimic de lucru. Nu avea mai mult de 500 de $ în cont, putea sã vândã câteva chestii... se opri din meditare când observã cã cineva îl urmãrește. Se afla în parcul Gosford, la 100 de metri de casã. Deodatã simți o durere în spate. Cineva aruncase o piatrã in el. Se întoarse și vãzu o gloatã de vreo 30 de copilași care pãreau foarte furioși. Alien recunoscu o fetițã de pe platou care îl arãtã cu degetul și zise:
-Uite-l. El a dat în Barney!
-PE EL! Strigarã toți copii și tãbãrârã cu pietre, bâte, fãcãlețe, și unii chiar cuțite.
Trecu mult timp pânã Alien scãpã din mâinile lor...

... dar când în sfãrșit se târî pânã acasã,. Șchiopãtã pânã în dormitor. Aceasta nu fusese sãptãmâna lui, iar acum, privind acel zid penibil, „peretele faimei”, ideea teribilã a sfârșitului îi dãdea târcoale. Adevãrul era cã își trãise vremea. Anii `70 și `80 nu puteau ține la nesfârșit. Era clar, oamenii nu-i mai tolerau prezența, prin urmare singurele opțiuni erau sã ajungã criminal în serie sau poștaș. Dar nu el în sinea lui era un adept al non-violenței (asta când nu era împins la limitã cum a fost în ziua aceea) și nici nu-i plãcea așa de mult sã cãlãtoreascã. Viața nu mai avea nici un rost. Se uitã încã odatã la poza lui Predator . Cel mai mult îl rodea ideea cã Predator a reușit sã se adapteze și el nu. Dintr-o datã rodi în el speranța cã dacã l-ar suna... dar aceasta fu rapid exterminatã de simțul inalienabil al mândriei. Se îndreptã hotãrât spre vitrina ce continea prețioasa casetã „Atacul monștrilor-crabi”, o luã cu el împreunã cu o frânghie și o scarã. Din dreptul porții mai privi odatã casa lui. Era întuneric, așa cum îi plãcea lui. Deși era o creaturã a întunericului, iubea luminile reflectoarelor. Se privi câteva clipe într-o oglindã. Imaginea aceea terorizase generații întregi de copii și chiar adulți. Indiferent ce ar zice lumea, de Blair Witch Project sau Marilyn Manson, EL va fi mereu figura dominantã în coșmarurile lor. EL îi va speria întotdeauna. EL era un clasic. Pãcat doar cã a trebuit sã se umileascã în fața lui Barney. Și odatã terminat acest șir al gândirii își pãrãsi casa în cãutarea unui copac inalt.
Grota rãmase tãcuta. Se auzea numai ticãitul discret al unui ceas vechi cu cuc. La vreo 5 minute de la plecarea proprietarului, locuința aproape tresãri când sunã un telefon. Deaoarece nu era nimeni sã rãspundã, robotul își îndeplini rolul de a prelua mesajul:
„Ahhh, Alien? Nu ești acasã? Predator aici...Ahhh. M-am gândit toatã ziua când sã te sun, dar nu știam dacã ți-ai schimbat numãrul sau ce-ai mai fãcut de doi ani.. Stiu cã nu mã placi dar trebuia sã vorbesc cu tine pentru cã.. Ei bine, Studiourile Fox vor sã facã un film Alien vs Predator și m-au rugat pe mine sã te anunț. Ascultã, indiferent care ar fi pãrerea ta despre mine, filmul ãsta ar putea insemna o nouã șansã pentru amândoi. Așa cã... sunã-mã, cred cã ai numãrul. Ahhh, ai grijã de tine, da?”
Robotul emise un piuit scurt dupã înregistrarea unui mesaj care a venit prea târziu...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!