poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1348 .



Omul - absolut
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Anamaria ]

2004-04-11  |     | 



Omul - absolut


Zapusala. Pe umbra unui om se prelinge o picatura de sudoare. Ii era cald; isi duse mana la frunte, si-o sterse, cu o miscare lenta, apoi privi departarea. Nu misca orizontul; pesemne amortise, iar vantului ii era lene sa adie.
Omul vru sa mearga, insa cauciucul din talpa pantofului drept, il opri – se lipise de smoala asfaltului, iar smoala avu grija sa se contopeasca cu el. Devenira un intreg si nu vrura su nici o forma, sa renunte la aceasta intregire a lor... Cand omul realiza asta, ceda. Isi lasa pantoful cu aleasa inimii, sau mai degraba, a talpii lui. Il lasa, insa, si pe cel stang, pentru ca cei doi miri sa aiba un martor al iubirii lor.
Mergea descult omul.
Soarele se transforma la amiaza intr-un vulcan ce clocotea nervos.Din cand in cand, scuipa bucati de lava arsa. O bucata de lava ii nimeri palaria de paie ce si-o indesase pe cap, o arse facand-o scrum. Acum soarele ii batea in cap, iar smoala ii clocotea sub picioare. Cu toate acestea, nu se opri. Stia ca o pauza i-ar fi fost fatala, deoarece picioarele ar fi refuzat sa se mai puna in miscare, iar asta i-ar fi adus topirea, sau poate chiar, carbonizarea, ramanand, intr-un final, doar cenusa. O pauza ar fi insemnat ca se da batut, ar fi insemnat ca renunta la ideea ca omul poate invinge forta naturii.
Asadar, merse mai departe...
I se uscase gura, insa pe pielea lui, curgeau rauri cu apa sarata. Ii era sete, si neavand alta sursa de apa, isi linse cu lacomie umarul. Era sarat; o punga de sare grunjoasa parca i se varsase in gura. I se opri respiratia. In cele din urma, isi reveni. Rasufla greu intr-adevar, insa cel putin acum isi putea umple plamanii cu aer.
Caldura amutise si pietrificase parca totul. Orataniile disparusera toate, iar vantul nu se auzea printre frunze. Singura miscare era pasul greoi si in reluare al omului ce parasise infinita dunga alba a asfaltului. Pasea acum pe albia unui parau ce nu mia era – il bause soarele pana la ultima picatura.
...Si cum mergea in nostalgie omul, o umbra ce venea de undeva de sus, il opri. Isi riica cu greu ochii ce se pironisera-n pamant. Privi cerul.Acolo sus, se intampla ceva. De undeva, din infinitul cerului, aparuse un punct cenusiu; acesta se mari, iar in cele din urma, omul vazu diviziunea punctului intr-o multitudine de punctulete care incepura sa se mareasca din ce in ce mai mult. Apoi, acestea incepura sa se certe si... deodata, pic. Omul tresari; il atinsese pe obraz. Si acest prim pic fu urmat de o sumedenie de clone ale lui.
...Si ploaia incepu sa ude colbul, si odata cu el, si omul care fu surprins de aceasta schimbare. Totusi, deschise gura si-si potoli setea. Acum, stop! Trebuia sa se opreasca, insa norii isi renegara-n continuare pruncii. Un bici rece ii inunda tot corpul.
Se auzeau tobele ploii. Era mult freamat in jur, insa regularitatea cu care picurii isi bateau tobele, facea ca tot celalalt zgomot sa fie inghitit.
Dar omul vroia sa auda si altceva decat ploaia! Isi ascuti pentru a doaua oara urechile. Auzi cum ceva se taraste intr-o scorbura de copac batran. De abia atunci realiza ca era ud pana sub piele; apa din corpul sau isi depasise procentul, iar asta il cam sperie pe om. Fugi spre copac; desisul frunzisului sau il proteja pe om.
Perdeaua de apa se trase odata cu inserarea care trase, la randul ei, perdeaua noptii. Atunci, omul isi spuse ca va innopta sub protectorul sau, urmand sa-si continue drumul in zori.
Privi in sus, luna se ivi mare si rotunda deasupra lui. Isi supse omul ca avea sa fie o noapte lunga. Vru sa inchida ochii, si chiar ii inchise pentru o clipa, insa ii aparu in minte chipul bland al lunii. O privi iar, niciodata nu i se paruse atat de frumoasa... Ar fi vrut-o doar pentru el. De ce sa o mai imparta si cu altii? Apoi... vazu stelele. Era gelos pe ele; erau prea aproape de ea... ar fi vrut sa fie in locul lor... sau macar in locul uneia... Sa faca schimb: el-stea, iar steaua-om; el-sus pe cer, iar steaua-jos pe pamant.
...Si o stea cazu, iar el se ridica la ceruri.
Aproape, atat de aproape de ea, si totusi nu o putea atinge. Aceasta dorinta de a o atige, facu sa nasca-n el credinta in zei; zei uriasi care sa transforme cerul intr-o masa de biliard, stelele-n bile, iar luna intr-o gaura. Iar Zeus sa ia tacul in mana si sa-l loveasca pe el, omul-stea-bila, si sa-l introduca-n gaura, adica-n luna. Atat. Iar apoi zeii sa-si opreasca jocul; sa fie doar ei doi: omul si luna.
...Vru sa-si imbratiseze iubita, dar se trezi imbratisand si sarutand cu ardaore tarana. Scuipa, si ii ramase un gust amar – fusese doar un vis din care se trezi tocmai cand totul prinsese contur.
Se ridica oftand. Multumi copacului pentru ospitalitate si privi in jur. Era ceata si soarele nu rasarise inca bine. Era frig, insa omul nu vru sa stie asta. Se dezbraca si se spala in roua ierbii. Simtea cum pielea ii era sagetata din toate partile, insa nega aceasta durere. Fu nevoit, totusi, sa recunoasca ca-i este frig atunci cand isi vazu mainile invinetite si reci ca de mormant. Se imbraca cu hainile-i arse, ploate si uscate de caldura corpului sau. Si merse. Tremura. Ceata era tot mai deasa. Aerul era taios si rece. Vantul sufla nervos si ridica in aer covorul frunzelor vestejite. Se forma o tornada ce matura tot mirosul toamnei tarzii si disparu odata cu ea.
Cerul se acoperi cu o mazga alba care incepu sa curga; intai rar cu stelulte mici, ca in cele din urma stelutele sa se transforme in bulgari vatosi care se spargeau si se transformau in praf, iar cristalele de praf albse imprastiara pe toata suprafata terrei. Ningea. Omul uita de frig si rase. Ii clantaneau dintii, insa radea; il cuprinsese o isterie nebuna. Ningea peste el, dar nici prin gand nu-i trecea sa se adaposteasca. Neaua il transforma in om de zapada, iar noaptea il ingheta. Era singurul om de zapada ce veghia pe tot intinsul alb.
Un timp, omul fu fericit ca era de zapada, insa fericirea lui nu dura mult. Anchilozase, si i se paraea ca niciodata n-o sa mai poate sa zburde. Nu-si mai simtea corpul; parca nici nu mai era al lui – se simtea strain de el. Inghetase cu totul, sau nu! – ochii ii ramasesera calzi, pe ei ii mai putea misca. Ochii lui urmareau un fulg de nea pana cand acesta se contopea cu plapuma moale si catifelata a zapezii. Ochii privira in jos, se gandeau ca pamantului trebuie sa-i fie tare bine invelit cu o plapuma atat de calduroasa. Si aveau dreptate, insa ceea ce nu stiau ei este ca un plapand ghiocel tocmai prindea viata.
In dimineata urmatoare, soarele prinse curaj si-si trimise razele-i calde in toate colturile albe ale intinsei tipsii de pamant si astfel zapada incepu sa se topeasca. Iar urmatorul semn ca iarna era pe sfarsite fu acela ca randunica incepu sa cante.
Zapada incepu sa se topeasca, iar omul simti ca traieste. Alerga dupa fluturi si mirosi florile. Se bucura pentru fiecare fir de iarba si pentru fiecare firicel de apa ce curgea. Acum soarele era bland si iubitor si dezmierda cu razele lui toata natura. Omul isi aminti de albia paraiasului secat. Privi intr-acolo. Zambi. Un parau vesel se ducea la vale vestind in drumul sau venirea unui nou inceput.
Omul se gandi la existenta sa; i se paru ca viata trecuse pe langa el ani si ani de-a randul. Se gandi sa se intoarca acasa si sa traiasca.
Merse de-a lungul paraiasului, pana ce ajunse in dreptul singurei linii ce ramasese totusi alba – aceea a asfaltului.
Omul si apa isi luara ramas bun nu inainte de a-si promite unul altuia ca isi vor trai pe deplin viata.
Urmari dunga infinita... Undeva, nu departe, se vedeau doua puncte negre pe albeata dungii. Rase si planse. Isi aminti de mire si de martor. Alerga. Sireturile fluturau vesele in aer; il asteptau pe el. Omul isi incalta multumit pantofii. Trase aer in piept si alerga spre viata!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!