Se trezi zgâlțâit de mâna grea a tatălui. Deschise ochii și tresări. Figura țepoasă de deasupra i se păru uriașă. Buzele se puseră în mișcare ca un angrenaj hodorogit, lăsând slobodă vocea urât mirositoare, care încerca parcă să anticipeze mimica.
- Bă, n-auzi?! Scoal’ că plecăm la lemne!
Sări direct în cizmele de cauciuc. Dormise încălțat cu ciorapii de lână pentru că toată
noaptea suflase viscolul. Nu reușise să se scoale ca să mai pună lemne pe foc.
Visase că maică-sa îi adusese o cană cu lapte cald și îi spunea că trebuia să-l ia pe tata într-o călătorie îndepărtată. Se mai făcea că-l mângâia pe frunte, dar mâna îi era rece ca gheața. Și tocmai vroia s-o-ntrebe de ce, când taică-său venise să-l scoale.
Ușa camerei se deschise scârțâind și făcu loc în bucătăria strâmtă unui miros confuz de transpirație, de mahorcă, de picioare nespălate și de bălegar.
Viorel căută în dulap și găsi o bucată de mămăligă rece, puțină brânză și un rest de ceapă. Începu să-nfulece în grabă, cu ochii pironiți într-un colț al camerei, unde zăceau înghesuite câteva perechi de pantofi scorojiți și prăfuiți, peste care se chinuia să se cațere un gândac mare și negru. Probabil că-l cam ciupise gerul, pentru că abia mai putea să-și miște numeroasele lui picioare. Ajunsese acum pe vârful înnoroiat al unui pantof și, deodată, căzu. Pe Viorel îl umflă râsul și-i săriră câteva firimituri din gură. Tare era caraghioasă gângania care se zbătea lângă maldărul de pielărie. Parcă era un tanc întors cu fundul în sus.
Din cameră se auziră chicoteli, apoi un icnet înăbușit. Cineva închise ușa, după care trase zăvorul. Înțelese imediat că iar venise muierea aia la taică-său. Și știa și de ce. Îi spusese un băiat mai mare.
Se șterse cu mâneca la gură și se așeză pe pat. Simți cum îl pișcă un purice. Se scărpină și înjură.
Acum ce era de făcut? Să se ducă dincolo și să-i spună că e gata? Oare se cuvenea? I se făcu frig și își puse haina jerpelită. De când murise maică-sa nu-i mai spălase nimeni lucrurile. Se urcă în pat și se-nveli. Privirea i se opri pe geamul înghețat. Frigul desenase pe el un fel de stânjenei care sclipeau aproape ireal în lumina neîncepută. Întinse degetul și-l puse pe o petală de gheață. Cristalele dispărură cât ai bate din palme și în locul lor rămase un rotocol cenușiu.
Sub pătură se făcuse cald și bine… Pleoapele îl gâdilau și începură să pâlpâie. Oare cum era povestea aia pe care i-o spunea mama…
- ’Tus ’nafura mă-tii! Zise taică-său smulgând plapuma și aruncând-o cât colo. Nu ți-am spus că mergem la lemne?
În tonul lui era un fel de ironie amestecată cu simpatie și Viorel înțelese de ce. În timp ce se lăsa purtat de mâna care-l apucase de ureche și-l dirija spre ușă o zări pe femeie în prag râzând la el cu mâna la gură, ca să nu i se vadă resturile cariate ale dinților.
- Mișcă și-nhamă caii! Se auzi în urmă vocea hohotindă a tatălui. În grajd era tare
bine. Cald și umed. Caii mestecau niște frunze uscate de porumb și-l priveau cu ochii lor mari și prietenoși. Mai ales Mișu îi era lui drag. Era alb și, deși puternic, nu-i făcuse niciodată vreun rău. Crescuse odată cu el. Încă își mai amintea boticul catifelat și alb care ronțăia zahăr din mâna lui. Acum se cam jigărise. Începuseră să i se vadă oasele prin piele. Luă o mână de paie din iesle și începu să-l frece cu ele peste coaste. Pielea tare tresărea sub mângâieri. Stela era mai bătrână. Nu mai vedea bine și șchiopăta. Călcase într-un cui.
Luă frâiele și le puse cu grijă peste capetele care oscilau între împotrivire și obișnuință.
De când murise maică-sa nu era seară în care taică-său să nu se fi întors pe două cărări. Și dacă ar fi fost numai asta! Da’ venea, mai mereu, cu zmei și, mai mereu, găsea câte-un motiv să-l urecheze: ba că n-a avut grijă de cai, ba că nu le-a dat destul să mănânce, ba că le-a dat prea puțin. Oile nu aveau bulgări de sare să lingă, porcul guița întotdeauna din vina lui, găinile nu se ouau pentru că nu le dăduse el tărâțe la timp. Nu făcea focul la vreme, nu știa nimic, nu era bun de nimic. Pe urmă, după ce aburii băuturii se mai ridicau, îi trecea supărarea și devenea „băiatu’ lu’ tata, copilu’ lui drag”, lumina ochilor lui.
Viorel auzi un lincăit. Când întoarse privirea văzu că lupu bea din găleata cailor. Îl certă și îl alungă afară din grajd. Își aminti cât de drăgălaș era pe vremea când era cățeluș. Venea până la prag, iar tata îi spunea: „N-ai voie-n casă!”, iar el îi răspundea cu un lătrat pițigăiat și mișca din lăbuță ca și cum ar fi vrut să se bată cu el. Acum se făcuse dulău de nădejde. Nimeni n-ar fi cutezat să intre în curtea lor când era dezlegat.
- Eși gata? că și-așa s-a făcut târziu, ΄tui soarbeții mă-sii!
Înhămară caii și scoaseră căruța de sub șopron, în mijlocul bătăturii. Urcară pe scândura
din față. Tata dădu din cap ca și cum ar fi vrut să alunge un ultim gând răzleț, smulse biciul din mâna lui Viorel și plesni ușor spatele cailor.
- Ce stai, mă? Mișcă dă-nchide porțile-lea! Zise el când ajunseră în drum. Iarăși băuse.
Duhnea a rachiu și a tutun. Lupu se gudură, dar el îl lovi furios cu piciorul.
Căruța porni scârțâind din osii.
Merseră o vreme fără să-și spună nimic. Copilul nu îndrăznea, iar tatăl nu știa cum.
- Să trăiești, flăcău! Dghii, mă Mișule. Dghii, Schielou, n-auzi!... Þ-e frig, mă?!
- Cee?!
- Þ-e frig?
- Îhî.
- Na, ia șuba mea!
Îl înfășură în blană și-i îndesă căciula de nu i se mai vedeau decât vârful
nasului și obrajii roșii de ger.
- Ia vezi, nu curge sticl-aia cu rachiu? Vezi că e-n sac-ola!
- … Nu –i.
- Auzi, zise el pe un ton ceva mai blând, tu ai mai fost pă la școală?
- Io?
- Pi cine, mă-sa?!
- Î-î.
- Pi ia vezi tu, să nu rămâi repetent.! Că știi cum ee… Dacă lipsești prea mult…
Viorel nu-l mai asculta. Își amintea de prima zi de școală, când mersese cu maică-sa de mână în curtea unde erau mulți copii. Și își mai aminti cât de curat era îmbrăcat și de ghiozdanul cel nou care mirosea înțepător a vinilin. Toate erau parcă atât de departe… În clasa întâi fusese chiar un elev bun. Pe urmă, după ce se-mbolvăvise mama… Și după ce-a murit nici nu se mai dusese decât când n-avea treabă. Și cum treburile se țineau lanț și taică-său era mai mult plecat… Mai toți profesorii îi spuneau că e deștept și că, dacă n-ar mai lipsi… Da’ cui îi mai ardea de școală!
- Așa... Mai du-te și tu măcar… acolo, o zi pă săptămână, că ne mai trezim
dracu’ și cu vro amendă. Că dacă nu murea mă-ta,... bată-l Dumnezeu …
Făcu o pauză, după care își luă inima-n dinți și continuă:
- Auzi, mă? Ce-ai zicea tu dacă m-aș însura iară?
Lui Viorel i se făcu dintr-o dată foarte frig. Se strânse sub bundă și refuză să mai
gândească. Scândura se zguduia sub el odată cu căruța hurducată de bolovani.
- Parcă ce, io te-ntreb pă tine! Dghii, Stiela!!
Și scuipă artistic, cu năduf, după care se șterse cu mâneca.
Copilul simțea cum îl trec sudori reci. Femeia aia scălâmbă și mai bătrână ca tata... femeia aia să fie mama lui! Nu, nu era cu putință. De câte ori venise se închisese în cameră cu tata și nu adusese nici măcar o găleată cu apă. Nici măcar nu încercase vreodată să-i vorbească. Să-l fi întrebat dacă-i e foame sau dacă-i e frig, cum făcea mama... Nimic... Suspină și își șterse nasul cu mâneca. Apoi privirea i se încețoșă de lacrimi care se făcură imediat prelungi și reci. Și le șterse cu palma.
- Dghii, Stiela, dghii, Mișule, ... 'vă-nchinarea!
Amândoi priveau, duși pe gânduri, la cozile împletite ale cailor care se agitau din cauza
alergăturii. Copitele loveau în zăpadă ușor nesigure. Biciul se mișca periodic șfichiuind când spinarea Stelei, când pe a lui Mișu.
Două băbuțe încârligate, abia târându-și călcâiele, fiecare cu câte-o sacoșă aproape gaolă, se dădură cu mult timp înainte la o parte din fața căruței, chiar dacă asta însemna să intre în zăpadă până dincolo de gleznele lor reumatice. Își puseseră corapi peste ghete ca să nu alunece.
- Ie-te ce ghioaie e! Ia’u’te-le, mânca-le-ar nenea!! zise tata strunind puțin caii.
Undea-a plecat domnișoar’li?... Oar’ oți fi supărate pă mine dă nu răspundeți...
Băbuțele se uitau nelămurite. Una era surdă, iar celeilalte îi tremurau mâinile și bărbia.
Lui Viorel îi veni să râdă și râsul se amestecă într-un mod confuz cu plânsul. Urmă un hohot incert, însoțit de guturai și băiatul nu mai știu nici el dacă trebuie să râdă sau să plângă.
Drumul continuă în tăcere. Ieșiseră din sat. Până la pădure mai era însă o bucată bună. Albul le lua ochii. Dealurile se derulau domoale, ca o cireadă tăcută, din vis. Alunii se aplecaseră sub povara zăpezii și acum zăceau încremeniți, ca niște statui ale frigului. În zare, munții încărunțiți se decupau direct din cerul de fum. Aerul era rece, aproape solid. Aburii respirației se închegau în mustața și în sprâncenele tatei în cristale de promoroacă, astfel că părea ceva mai bătrân. Mergeau în tăcere, privind din nou la caii care călcau cu grijă peste zăpada ce gemea încet sub greutatea lor. Lupu alerga înainte respirând repede și privind uneori înapoi, ca să se convingă că vin și ei cu căruța.
Tata se aplecă, scoase sticla de țuică și trase o dușcă zdravănă.
- Da-i frig, ’tui maica mă-sii... Na și ție o gură!
Viorel dădu din cap că nu vrea. Îi era somn. Sub șubă se făcuse cald. Tata mai
dădu o dușcă, puse dopul și aruncă clondirul înapoi în căruță, sub sacul cu merinde.
În fundul văii din stânga drumului râul încremenise cetluit de ger. Până aproape de el coasta înșirase mesteceni zvelți și egali, ca o pădure de lumânări. Chiar la marginea drumului o cruce de fier se contura neagră, subțire și curată, spălată de vânturile nopții, sfidând parcă tot albul dimprejur.
Își aminti că nu mai fusese de mult la mormântul ei.
Era o zi ploioasă când au dus-o la cimitir. Au pus-o în același mormânt cu bunicul și, după ce au coborât sicriul au băgat în groapă și un sac în care erau oasele bătrânului. Cum groapa era însă prea îngustă l-au înghesuit și oasele pârâiau înăuntru. Din curtea învecinată o găină ce se cocoțase pe zid se uita când cu un ochi, când cu celălalt și chirăia de parcă s-ar fi mirat. Pe urmă s-au auzit bulgării amestecați cu pietre căzând peste scânduri și el n-a mai putut suferi gheara care-i sfâșia sufletul și a început s-o strige din răsputeri pe mama, să o roage să nu-l lase... Când s-a mai liniștit, sicriul nu se mai vedea. Iar deasupra lui se ridicase o movilă de pământ gălbui și gras, amestecat cu bolovani ce păreau putrezi. Știa că mama lui era acolo, nu prea departe, și nu-i venea să creadă că n-o să mai iasă niciodată din pământ, că n-o să-i mai vorbească. Îi era frig. Noroiul îi năclăise pantofii și umezeala îi ajunsese la piele. Apa îi șiroia pe față și nu mai știa dacă din ochi îi curg lacrimi sau picuri de ploaie.
Apoi îi reveni în minte privirea aceea limpde și goală.
Tata era plecat la bufet și mamei i se făcuse dintr-o dată foarte frig. O durea rău burta. O duruse și alte dăți, dar atunci o durea mai rău ca niciodată. I-a spus să nu se sperie, că ea crede că va muri, că toți oamenii mor. Apoi i-a zis să aducă o lumânare și s-o aprindă. El s-a speriat și a început să plângă, dar ea nu l-a lăsat. L-a chemat lângă pat, i-a șters lacrimile, l-a mângâiat pe cap și i-a spus că avea să-și poarte singur de grijă, că era băiat mare. Apoi a început să geamă rău de tot. „Lumânarea!” a zis ea. „Repede, lumânarea!” El a adus lumânarea și a încercat să aprindă chibritul, dar mâinile îi tremurau atât de tare că nu mai nimerea catranul. În cele din urmă reușise, dar când și-a luat ochii de la flăcăruie a văzut că mama privea fix în tavan, ca și cum l-ar fi văzut acolo pe Dumnezeu. Ochii ei erau alții, parcă ai nimănui, iar el, nemaiputând să-i privească, trăsese pleoapele peste ei.
Pe urmă, după un timp, a venit tata duhnind a rachiu și a chemat niște vecine care-l întrebau dacă a apucat lumânare, iar apoi au început să robotească de colo-colo, să pună fel de fel de întrebări și să împartă ordine. Unde e candela, unde e tămâia, dacă are bani de coșciug. Să închidă pisica - să nu treacă pe sub masă -, să aducă o ață să-i lege picioarele moartei...

- Mai ț-e frig?
- Nu...
- Hai, c-ajungem acu’!
Trecuseră de jumătatea drumului. Un stol de corbi se ridică stârnind o pulberede cristale din pâlcul de salcâmi din susul văii. Caii mergeau mișcând domol din cozile împletite și dînd mereu din capete cu solemnitate. Căruța urma făgașele făcute de cele care trecuseră înaitea lor prin zăpadă. Norii coborâseră atât de aproape de pământ că puteai să crezi că vor să tragă cu urechea la ce se mai întâmplă în lumea de dincoace. Drumeagul cotea acum la stânga, urmând profilul dealului din față.
Lupu mârâi întărâtat, apoi țâșni pe coastă, la mal, aruncînd în urmă pulberi de zăpadă înghețată.
- Șo pă el! Nu-l ierta, Mușșcă-l!! zise tata, apoi începu să fluiere.
După câteva ocolișuri se auzi un chițăit prelung și în scurt timp câinele se întoarse cu
prada atîrnându-i inertă în bot. Venea fălos, alergând atletic și agitându-și ciotul cozii. Căruța se opri. Săriră de pe scândură și Viorel era gata-gata să cadă din pricina lunecușului.
- A-ncurcat-o Urechilă! Să vezi ce friptane mâncăm az’ la prânz ... zise tata frecându-și
mâinile mulțumit. Luă iepurele de urechi, se uită la el și-l aruncă în căruță. Nici nu băgaseră de seamă că începuse să ningă cu fulgi atât de mari încât îi puteai auzi căzând pe crusta de gheață de deasupra nămeților.
Viorel privi în căruță, peste umăr. Ghemotocul de blană se mișca și tresărea la
hurducături de parcă ar fi prins din nou viață, iar fulgii care-i cădeau pe blană se făceau roșiatici.
Drumul se îngustase. Ajunseră într-o pădure tînără, de brazi. Crengile erau împodobite cu zăpadă, ca-n povești. De după cotitură apăru o altă căruță, încărcată cu lemne. Tata opri ca să-l salute pe căruțaș.
- Cam târziu, zise acesta. Oar’ n-ai dormit bine az’noapte?! Da văz că ai ajutoare
serioase!
Din vorbă-n vorbă aflară că locul de unde aveau să ia lemne era tocmai după răspântie și
că nu mai era nimeni plecat să-ncarce.
Viorel nu asculta însă cu prea mare atenție. Se gândea că în curând venea Crăciunul și își aminti că-ntr-un an mama îi făcuse pom și-i pusese în el nuci, ciocolată și bomboane... Zicea că le-a adus Moș Crăciun, dar știa că că ea le
pentru că le găsise pitite-ntr-o ladă, înainte să le vadă-n brad.
Mirosea așa de tare a rășină... Ar fi vrut să-l roage pe tata să-i ia și lui un brăduț, dar nu-ndrăznea și oricum n-aveau ce să pună-n el. Se consolă gândindu-se că urma să vină Moș Ajunul și tot va strânge câțiva covrigi, biscuiți, poate și bomboane...
Cei doi își luară la revedere.
- Vezi ce faci, că s-a cam întețit ninsoarea, îi strigă tatei din mers celălalt căruțaș.
Urcară din nou și plecară.
- Când ne-ntoarcem să-mi aduci aminte să tai un brad. Îl băgăm pântre lemne, vedem
noi cum facem... Pi ce mă-sa! Că doar nu omor pă nimeni, zise tata strîngându-l cu brațul lângă el. Lui Viorel îi veni să chiuie de bucurie. Începu să-și facă planuri cum să-l împodobească. Nici nu-și dădu seama când au ajuns.
Răspântia era un loc larg, în mijlocul pădurii. Săriră din căruță și tata îl puse să alerge de
câteva ori încolo și încoace, să se mai încălzească, apoi îi dădu o dușcă de țuică și-i frecă mâinile într-ale lui până simți că încep să-l frigă. Pe urmă aduseră câteva crengi uscate și făcură un foc, de se mai încălziră. Când jarul se înteți, tata scoase briceagul și jupui iepurele, apoi îi scoase măruntaiele și-l tăie în bucăți. Era o plăcere să vezi cu câtă îndemânare făcea totul. ”Când m-oi face mare o să știu și eu să fac tot ce face tata...” gândi Viorel.
Mâncară frigărui cu pâine, brânză cu ceapă și, la urmă, mere. Lupu se înfrupta și el, hulpav, din resturi. Lângă foc era tare plăcut. Tata își aprinse o țigară.
- Mă, io atâta-ți spui: oar dă mă-nsor, oar dă nu, tu tot copilu meu ești. Și n-o să-n-
drăznească nici o muiere să s-atingă dă tine nici c-un fir dă păr, c-o amestec cu pământu. Da’ vezi și tu că o mână dă muiere e musai să fie în cas-aia, că ne mănâncă gângăniili dă vii! Mai vrei o gură dă rachiu?
Viorel făcu semn că nu. Ce putea el să zică? Orice-ar fi spus, tata ar fi făcut tot ce știa
el. Și, la drept vorbind, ar fi fost bine să fie în casă cineva care să gătească, să spele... Poate așa ar putea și el să se ducă mai des pe la școală...
- Hai, la treabă! Zise tata aruncând chiștocul în foc. Apoi începu să arunce zăpadă cu
latul cizmei, peste cărbuni. Viorel făcu și el la fel. Și se înciubase în gesturile și în privirile lor un fel de împăcare tacită.

După vreo trei ore de lucru erau aproape gata. Ninsoarea stătuse, dar începuse să sufle viscolul și să spulbere zăpada. În pădure era totuși mai adăpost.
Munciseră repede și se încălziseră. Întâi curățaseră trunchiurile de crengi, cu toporul. Pe urmă tata ridica bușteanul, iar Viorel îl prindea cu lanțul și închidea cârligul, după care îl cărau cu caii, la căruță.
- Astea și gata, că ne prinde noaptea, zise tata ridicând încă un trunchi dintre cele trei
rămase. Dacă s-o mai înteți și Crivățu’...
După ce terminară trecură lanțurile peste lemne prinzând cârligul fiecăruia în câte o za,
așa fel ca să nu cadă și să stea strânse. Urcară pe lemne și tata dădu bici cailor. Căruța fugea mereu din spate din cauza greutății. Lui Viorel i se făcu frică. Dacă... Tata coborî și începu să meargă pe lângă cai.
Imediat după răspântie drumul cobora brusc și, deși tata pusese frâna - un lanț ce se prindea de o spiță a unei roți din spate -, deși ținea caii de căpăstru, căruța era prea încărcată și, în cele din urmă, se răsturnă. Viorel abia avu timp să sară, ca să nu vină trunchiurile peste el. Unul dintre lanțurile care ținea lemnele se rupse și acestea se răsturnară ca bețele dintr-o cutie de chibrituri. Tata se înfurie, înjură groaznic, de toți Dumnezeii și începu să bată caii cu mânerul de la bici. Animalele se ridicau pe picioarele dindărăt și nechezau speriate privind spre stăpânul care spumega de supărare. Din boturile lor se ridica o perdea de aburi.
Lumina începuse să scadă și deveni albăstrie, cețoasă. Pădurea părea să se fi cufundat în cerneală diluată. Începu din nou să viscolească. Tata se lupta grăbit cu buștenii și înjura. Din când în când își ștergea fruntea cu mâneca. Lupu începu să mârâie, apoi lătră scurt și schelălăi. Viorel ținea caii ca să nu răstoarne iar căruța. Deodată, din spate, se auzi un fel de văicăreală prelungă, apoi alta și încă una. Caii tresăriră și tropăiră nervoși. Stela necheză și mușcă zăbala. Lupu de trase mai aproape de căruță. Mai erau destule lemne de încărcat și oricum nu aveau cum să plece pentru că erau câteva care stăteau jumătate în căruță și jumătate jos. Tata se opintea în zadar încercînd să miște un buștean lung și gros.
- Trage-i încolo, în gura mă-sii, ce stai și te uiți la mine?! Zise el făcându-i semn spre
dreapta. Viorel Trase de căpăstru, ascultător.
Se auzi un alt urlet, de data asta foarte aproape. Copilul simți cum i se zbârlește părul și-l
trec fiori pe șira spinării. Caii nechezară speriați și se ridicară iar în două picioare. Lupu începu să latre și să-și arate colții spre stejarii din spate. Viorel se întoarse, îi văzu și, oricât era de mic, înțelese că nu prea au șanse de scăpare. Începu să tremure la fel ca-n noaptea aceea, în care trebuia să aprindă lumânarea și nu putea. Îi secase gura. Nici nu avuse timp să-și dea seama când se instalase întunericul.
Urmă o altă serie de urlete. Caii se zmulseră cu căruță cu tot și o luară la goană nechezând. Buștenii se împrăștiară și se rostogoliră. Tata se apropie de el cu toporul în mână și-i șopti:
- În pom, Viorele, în pom!
Apoi mută securea în dreapta.
Abia se mai zărea ceva, și asta pentru că zăpada lumina albăstriu. Viscolul porni din nou
să șuiere.
- N-auzi, mă, oar’ ai surzit! Lupu începu să meargă foarte încordat spre stejari. Mârâia
din ce în ce mai tare. Șeful haitei se repezi și urmă o încăierare cu mârâieli îndârjite, întretăiate, înecate parcă. Alți doi lupi săriră în ajutorul primului și șeful își înfipse colții în botul câinelui. Veniră și alți lupi. Oare câți să fi fost? Șapte, opt, zece?! În câteva clipe Lupu zăcea sfârtecat.
- Mișcă, mă, mai repede, n-auzi?!
Cum stătuse pironit, cu ochii țintă la măcel, copilul nu înțelesese de la început ce spunea
taică-său. De-abia acum pricepu și căută îngrozit cu privirea un copac în care să se cațere. Nu se putea însă hotărî. În cele din urmă o rupse la fugă către un fag mai tânăr, despre care știa instinctiv că poate să-l cuprindă cu picioarele. Lupii auziră scârțâitul zăpezii sub pașii lui și se opriră din clefăit, după care o porniră tiptil în direcia zgomotului. Tata era însă lângă fag și îi primi cu tăișul toporului. Primul zăcea lat, cu căpățâna crăpată, iar al doilea plecă șchiopătând și urlând. Viorel văzuse toate astea în timp ce se cățăra, căutând cu mâinile tremurânde crengile de care să se agațe.
Alți trei lupi se îndreptau acum către tata. Mirosul de sânge îi întărâtase și mârâiau fioroși, arătându-și colții. Întunericul începuse să se închege. Vocea tatălui se auzi din nou printre rafalele vântului, izbită de ecou în trunchiurile încremenite:
- Or’ce-ar fi să nu te dai jos! Ai auzit? Să nu te dai ... - și lovi din nou cu toporul - ...
jos din ... Nu apucă să termine însă, pentru că vorbele i se transformară într-un urlet.
Viorel nu mai putu să se uite. Își puse o mână la ochi, iar cu calaltă strânse trunchiul la
piept. Auzi însă urletul Crivățului, încă două strigăte de durere și mârâielile întărâtate ale lupilor. Peste câteva clipe se mai auziră însă doar clefăituri și mârâieli înfundate, hulpave. Ar fi vrut să fie surd, pentru că simțea toate acestea în stomac. Ca și cum stomacul i s-ar fi prefăcut într-o mare și îngrețoșată ureche.
După ce vomită începu să plângă. Mâinile îi înghețaseră și frigul pusese stăpânire peste toată mica lui ființă. În fugă îi alunecase căciula și acum nu-și mai simțea urechile. Parcă n-ar mai fi fost ale lui.
Mârâielile se potoliseră. Nu se mai auzeau decât din când în când. Viscolul nu mai sufla așa de tare.
Strânse curaj și privi, dar nu putu și nici nu vru să distingă mare lucru. Se întunecase de-a binelea. Reuși totuși să zărească patru, ba nu! cinci lupi care stăteau peste un vălmășag de zdrențe înșirate, peste resturi umane și zăpada înroșită de sânge și, ceva mai încolo, toporul. Fiarele priveau spre copac adulmecând. Viorel începu să plângă cu vaiete mici printre suspine. Apoi încercă să strige după ajutor, dar nu reuși pentru că îl îneca plânsul. Unul dintre lupi se cățără cu labele din față pe trunchi, ca și cum ar fi vrut să vadă mai de aproape. Și atunci ura lui Viorel se umflă ca o apă de munte după ploaie și se revărsă într-un strigăt de ajutor în care se întâlneau furia, durerea și disperarea. Îi răspunse însă doar ecoul și i se făcu din nou frică și frig în același timp. Începu să tremure ca varga. Lupii mârâiau la el.
După câteva clipe, care pentru copil însemnară veacuri, fiarele începură să plece, una câte una, pierzându-și urmele pe zăpada albăstrie a nopții.

Răsărise luna. Nu mai avu însă puterea să privească în jos la urmele măcelului. Cât timp să fi trecut? Nu-și putea da seama. Nu-și mai simțea mâinile și picioarele. Încă îi mai sunau în urechi vorbele tatei: „Or’ce-ar fi să nu te dai jos!” Începuse să-l învăluie un fel de toropeală, de nepăsare. Nimic nu mai conta. Știa doar că nu trebuie să se dea jos și strîngea, cu ultimele puteri, trunchiul fagului.
Brusc îi trecu un fâlfâit pe lângă ureche. Deschise ochii și privi printre genele pe care începuse să înflorească promoroaca. O bufniță se oprise din zbor pe creanga unui copac vecin. Și îl fixa cu ochii ei uriași și înghețați, mișcându-și capul a mirare.
Era cumplit de frig și puterile îl lăsau. Începu să alunece și încercă să se țină strâns de crengi, dar membrele nu-l mai ascultau. Parcă i-ar fi ruginit articulațiile. Simți cum alunecă și cade. Lângă el era toporul. Își încleștă degetele pe coada lui, apoi alunecă într-un fel de uitare de sine.

Îi era cald de parcă ar fi fost învăluit în flăcări și simți o durere mare în toate degetele și pe la urechi. O lumină aproape ireală îi străbătu printre gene. Pleoapele se ridicară tremurând. În fața lui era o fereastră mare, cu perdele foarte curate, iar deasupra ei o mulțime de icoane. „Am ajuns în rai!” gândi Viorel. Privi spre stânga și văzu doi bărbați frumoși și tineri, înveșmântați în negru, cu ochii sclipind de blândețe și cu bărbi foarte lungi. „Parcă îngerii erau înveșmântați în alb...” cugetă el. Apoi își privi mâinile. Erau bandajate și printre fâșii observă frunze de varză murată.
- Își revine... Mă tem pentru el. Cu atâtea degerături... E o minune de la Dumnezeu că a scăpat cu viață, șopti unul dintre călugări.