agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2015 .



Titi
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2004-07-30  |     | 



Titi a fost vecinul de peste drum al bunicilor mei. Înalt și slab, “ofticos“ cum zicea bunica, tușind mai mereu (a și murit de tânăr), muncea de dimineața până seara târziu (era șofer, din câte-mi amintesc) să ducă în spate o familie cu trei copii. Nevastă-sa, Marioara, și ea bolnăvicioasă, nu muncea nicăieri, stătea tot timpul acasă și avea grijă de copii. Cu ei mă jucam uneori, îmi convenea că erau mai mici decât mine și executau tot ce vroiam, dar mă plictiseau repede. Căutam compania celor mai mari ori mai deștepți, printre care mă simțeam bine. În curtea lor mai venea o fată, de vârsta mea, cu care, însă, nu aveam voie să mă joc. Habar n-aveam de ce, nu întrebasem niciodată, știu doar că o uram degeaba, nu-i adresam niciun cuvânt si nici n-o priveam. Așa mă învățase bunica, iar eu, copil ascultător, executam întocmai. Probabil și ea primise aceleași instrucțiuni, ori poate nu îndrăznea să mi se adreseze, căci se manifesta cam în același mod. Mult mai târziu am aflat, când sărisem bine de copilărie, motivul acelei ciudate interdicții - mama ei fusese amanta neliniștitului meu bunic. Când a murit femeia aceea, bunica încă trăia, desi era mult mai în vârstă, și a exclamat cu umoru-i caracteristic - “Mitică, fir-ai de râs! Se vede treaba c-ai iubit-o mai mult ca pe mine, dac-ai luat-o prima. De fapt, dacă stau să mă gândesc, ți-ai luat toate ibovnicele, numa’ pe mine nu mă vrei. Ei, las! Când oi vrea tu, o să vrei degeaba, că nu mai viu io. Să nu mă-ngropați lângă tac-tu, că mă scol de-acolo și viu la voi!“.

Marioara venea des pe la bunici să-i întrebe dacă au nevoie de una, de alta, cu ce-i poate ajuta. Dar cea mai fericită era ea când n-o găsea pe bunica acasă. Stătea cu bunicul, imobilizat în pat din cauza infirmității, să-i țină de urât și să se “cinstească“ amândoi. Știa ea că n-o lasă nea Mitică să plece fără o țuiculiță.
- Ia du-te, asta mică, și scoate o cană cu țuică! Da’ vezi, ia din damigeana aia pe care a pitit-o mă-ta mare, d-aia bună. Și ai grijă să nu se vadă c-ai umblat!
Devenisem expertă în a turna cu damigeana în cană, fără să vărs o picătură. Apoi puneam totul la loc, așa cum găsisem. Nu că bunica ar fi fost o zgârcită, dar medicii fuseseră categorici - să nu-l lase să bea, orice picătură de alcool îi scurta viata. Dar ți-ai găsit!
Când îl mai prindea cu sticluța (nu se prea încurca cu paharul) și-l certa, se rățoia la ea si o punea la punct:
- Am să mor cu sticla la gură, așa să știi! Beau, fumez, si când oi crăpa, crăp. Când nu mai ești om întreg, nu mai ești bun de nimic. De nimic, auzi?
Și ridica pumnul spre cer, de parcă s-ar fi luat de gât cu Dumnezeu.
- La ce bun pământu’ ăsta mare, dacă io nu-l mai pot simți sub tălpi? La ce bun muzica asta săltăreață, dacă nu mai pot să joc măcar o dată pân-oi cădea lat? La ce bun stelele, dacă, atunci când vreau să mă uit la ele, trebuie să mă rog de tine să mă scoți afară? La ce bun toate? La ce?
Îmi pare rău că n-am curaj să-mi fac felul, să termin odată cu toate poftele pe care nu mai pot să le rabd.“
Și-și pipăia cu mâna dreaptă colțul tainic în care ținea ascunse batistele înnodate. Când și când verifica dacă se află la locul lor și atingerea acelor cârpe îl mai liniștea întrucâtva. L-am întrebat odată, când l-am surprins verificând rezistenta nodurilor, ce face cu ele. Mi-a spus ca pe o mare taină:
- Le țin în caz de nevoie. Vezi bara asta de deasupra patului, cu care mă ajut să mă ridic? De ea mă spânzur cu batistele-astea, dacă s-o-ntâmpla să moară mă-ta mare înaintea mea.
- De ce...să te spânzuri?
- Păi cum, tataie, ai vrea să rămân povară la copii, să-i chinui, juma’ de om cum sunt? Nu pot să le fac asta, ei trebuie să aibă grijă de voi, nu de mine. Și nici singur, ca un câine, nu vreau să trăiesc, cu vreun străin pe lângă mine.
- Lasă că stau eu cu tine, am eu grijă, dac-o fi.
- Nu, nu. Tu ai altă treabă, să te duci la școală, n-ai timp de moși ca mine. Și-apoi, doar nu crezi că mă dau pe mâna voastră, să mă spălați, să-mi puneți plosca, nu, nu, nici să nu vă gândiți!
Marioara părea să fie singura care-l întelege, ori poate de dragul țuicii pe care-o beau împreună, îi promitea a nu știu câta oară ceva ce-o rugase și-i tot amintea.
- Marioară, la tine și la Titi am toată nădejdea, să nu mă lăsați, că vă blestem! Dacă moare Joița și m-o pedepsi Dumnezeu să rămân în urma ei, de n-oi avea curaj nici atunci, să faceti voi ceva ce-oți ști, ai înțeles? Să-mi dea Titi una-n cap, ori să mă târâți la gârlă să mă-necați.
- Lasă, nea Mitică, n-ai grijă! Dac-am zis o vorbă, aia e. Om face noi la un fel cu matale.
- Auzi, da’ vezi să nu mă doară! Hai, dă paharul să-ți mai pun una mică! Așa, noroc! Și ce zici c-o să-mi faceți?
- Nu știu, bre, ai răbdare, să vorbesc și cu Titi. Ce atâta grabă? Că doar țața Joița trăiește, e zdravănă, în putere. Ce-ți veni? Matale ești bolnav.
- Sunt pe dracu! În afară de faptul că n-am picioare, sunt sănătos tun. Si nuș’ ce mi-a intrat în cap că vrea Dumnezeu să mă pedepsească, lăsându-mă singur și infirm, să trăiesc și să mor ca un câine. Am făcut multe rele la viața mea, ce știi tu? Da’ am făcut și mult bine. Da’ vezi tu, cum vine asta? Când faci binele, ăla nu se socoteste nicăieri, da relele! Toate s-adună pe răboj și când vine ziua...
- Hai, bre, lasă, nu mă mai amărî și pe mine! Ce rău ai făcut matale? Că eu te știu de om bun, nouă numai bine ne-ai făcut?
- E-he! Întreab-o pe femeia asta! Numa ea știe, sărăcuța! Și-acu’ tot ea mă poartă-n cârcă. Cum le mai potrivește Dumnezeu sau ăl cu coarne, că parcă cine știe! Ia zi, Titi-al tău te-a bătut vreodată?
- Nu, Doamne ferește! E un om așa bun, că alții-l iau de prost. N-a ridicat o dată mâna. E, ne-am mai ciondănit și noi, ba de una, ba de alta, mai mult de la nevoi, ducea-s-ar! Da’ să dea sau să țipe la mine, nu.
- Te-a-nșelat cu vreo muiere?
- Ce-ntrebări pui și matale, om bătrân! De un’ să știu eu ce face el când e plecat? Da’ n-aș crede. Și dacă m-o fi-nșelat, nu l-am aflat.
- Apăi d-aia abia-l mai țin picioarele. Băutură nu, femei nu,...de mâncat mănâncă? Muncește ca bou’ toată ziua, vine-acasă și se culcă, așa-i? Uite, vezi, ăsta o s-ajungă-n Rai. Nu-mi pare rău decât de un lucru - că, dac-o fi cum flencăne popii ăștia de Rai si de iad, io n-o să mă-ntâlnesc niciodată cu Titișor prin lumea aia. Da’ să nu uiți ce mi-ai promis. Hai noroc!

Uneori îi prindea seara trăncănind. Venea și bunica de la treburile ei care nu se mai sfârșeau și-o lua la zor:
- Vezi, Marioaro, că zbiera unu la tine-n curte. Mi se pare că era Dănuț, ăla mic. Îți vine acu’ omu-acasă, ce-i dai să mănânce?
- Aoleu, că bine zici! M-am luat cu vorba și-am uitat că n-am nimic de mâncare.
- Du-te, mulge caprele, trântește o mămăligă și le umfli burțile la ăia mici. Da’ de amărâtu-ăla mi-e milă, că muncește toată ziua, treci să-ți pun niște ciorbă, mi-aduci tu oala.
Așa mi-o amintesc pe Marioara, bând țuică și cărând oale cu mâncare de la noi, aducându-le înapoi goale.
Mâncam și eu uneori la ei, în silă, ce-i drept, că mi se părea totul cam murdar, dar Titi nu concepea să nu m-așez cu ei la masă când mă nimeream. Aveau, n-aveau, îmi făceau și mie porție. Mâncam mai mult de teamă că-ntr-o bună zi Titi s-ar putea supăra și va refuza să mă treacă strada în cârcă până acasă, ceea ce ar fi însemnat un lucru mult mai rău - să dorm la ei. Dormeau toți de-a latul pe o dormeză neacoperită cu nimic, îmbrăcați cum se nimerea, ăia mici murdari de la joacă și când îmi ziceau “Rămâi la noi în seara asta!“ mă zbârleam toată și mă uitam rugător în ochii lui Titi - “Mă treci?“
Zăboveam uneori la televizor (nu prea aveau de niciunele, dar televizor da, lucru cu care nu se putea lăuda multă lume în sat la ei) și când mă prindea noaptea, eram terorizată de gândul că am să calc pe broaște. Nu mă puteam bucura de nimic, stăpânită de obsesia hidoaselor animale care, în mintea mea, n-aveau altă treabă decât să mi se bage sub talpă. Din acelasi motiv, mai târziu, când mergeam în lanul de grâu, la cules de mușețel, să facem norma pentru școală, priveam cu ciudă și invidie pe colegii mei care făceau tumbe și se alergau prin grâu, eu călcând ca pe ace, regretând de fiecare dată că m-am dus. Totuși mergeam și data viitoare, încurajându-mă singură - “Acum n-o să-mi mai fie frică“ pentru ca, odată intrată, să-mi pară imediat rău. Aș fi alergat și eu cu ei, m-aș fi tăvălit nebună prin grâul verde. În loc de asta, mergeam pe vârfuri, ca arsă. Ce-ar fi căutat broaștele în lan, nu știu. Era, însă, de-ajuns că se aflau în mintea mea.
Puțini au fost cei care mi-au înțeles această fobie, iar unul dintre ei era Titi. Știa că noaptea rămân paralizată imediat ce treceam pragul casei, asa că mă urca pe umeri și nu mă punea jos decât dincolo de pragul casei noastre.
- Las-o, Titi, n-o mai răsfăta, că-i mare! îi striga bunica în semn de “mulțumesc“.
El, blând, zâmbind cu tusea-n gât, spunea împăciuitor:
- Nu se poate, mamaie! O fi ea mare, da tot îi e frică. Și-apoi, nu vezi că-i altfel decât ai noștri? Tot mi se pare că dac-o atingi cu-n fulg, se rănește.

Atât de puține l-am auzit spunând, atât de puține l-am văzut făcând pe omul ăsta uscățiv!
Și totuși...atât de puțin e de-ajuns uneori să spună ori să facă omul pentru a-ți intra definitiv în suflet!
Dar oare-i puțin? Dacă după ani și ani cineva încă își mai amintește un gest de-al tău, o vorbă, ori chiar un zâmbet, după ani și ani în care ești una cu pământul...e, oare, puțin?

V-ați dus rând pe rând, voi, suflete care mă răvășiți. Nu știu nici azi prin ce taină purtăm cu noi amintiri fără însemnătate, prin ce taină de nimeni aflată vă-nfătișați uneori simțurilor noastre sub forma unui nume, unui miros, unui vis ori gând răzlet. Sau poate asta să-nsemne tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte...?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!