agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 70 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-03  |     | 



*31. Propunerea lui Mihai. „Imposibilul” Lucian.

Cele două surori păşeau încet pe solul alb şi neted al planetei, în timp ce cerul fusese cuprins în totalitate de negura nopţii; suprafaţa planetei însă nu era deloc afectată de negura nopţii. Nu se îndepărtaseră prea mult de locul în care rămăseseră Nick şi Maria, când Ly întoarse iarăşi puţin capul în direcţia celor doi îndrăgostiţi. Observându-i slab prin aerul dens ca o ceaţă, îi spuse Liei:
- Nu ştiu dacă Nick ne iubeşte pe toate trei la fel, dar cel puţin pe Maria o iubeşte cu adevărat, foarte mult. Pe ea sigur n-a minţit-o.
- Ly, nu-i frumos să tragi cu ochiul la ce fac ei doi, o atenţionă Lia cu seriozitate. Şi nu trebuie să te îndoieşti de spusele fratelui nostru. Dar dragostea frăţească nu poate fi comparată cu ceea ce simte pentru Maria; e total diferit. Ai să-ţi dai şi tu seama de toate astea când te vei îndrăgosti, sau când cineva se va îndrăgosti de tine.
- Ah, da?! Şi tu de unde ştii? Eşti cumva îndrăgostită? Sau cineva e îndrăgostit de tine? o privi Ly iscoditor.
- Nu... Însă eu sunt psiholog şi ştiu, dar... De fapt, nu-mi pune asemenea întrebări, se fâstâci Lia, părând a se afla în încurcătură, gândul zburându-i, cu sau fără voia ei, la comandantul misiunii, enigmaticul şi „periculosul” Don Juan al Institutului. Acum hai să mergem, găsi ea o modalitate de a scăpa de curiozitatea surorii sale, punând astfel capăt discuţiei.
Ly renunţă la a insista asupra subiectului, deşi nu era pe deplin lămurită. Prin urmare amândouă îşi reluară drumul spre albastra „Pacifis”, de care se apropiară simţitor. Ajungând lângă nava terestră, cele două surori se îmbrăţişară şi se sărutară.
- Noapte bună, Ly, draga mea surioară mai mică.
- Noapte bună, Lia. Şi ai grijă ca dimineaţă să te porţi cât mai firesc faţă de mine şi de Nick, să nu le dai ceva de bănuit colegilor tăi. Şi mai ales, să nu cumva să ne spui pe celelalte nume.
- Sigur, Ly. Voi avea grijă. Nu-ţi face probleme. Fii liniştită!
În sfârşit, amândouă intrară în interiorul navei albastre, Ly conducând-o totuşi pe Lia până pe puntea principală. Mihai şi Lucian erau încă acolo, nu se retrăseseră în rezervele lor. Lucian nota ceva de zor în jurnalul de bord al navei; de abia îşi ridică puţin privirea, zărindu-le astfel pe cele două. Iar Mihai, evident, era absorbit de munca sa cu computerele; apăsa de zor pe taste, urmărind atent informaţiile ce le primea. Ly spuse:
- Iată, am adus-o înapoi pe colega voastră şi după cum vedeţi, n-a păţit nimic. Acum ne-am săturat amândouă de plimbare; ne-a fost de ajuns. Dar voi doi de ce nu v-aţi culcat până acum? Cumva din cauza noastră? Aţi stat să ne aşteptaţi?
- Nu doar din cauza voastră, Ly; după cum vezi, am avut mult de lucru, deşi s-ar putea spune că şi mica voastră plimbare ar putea constitui unul dintre motivele pentru care suntem încă trezi. A durat destul de mult plimbarea voastră, răspunse Lucian, fără a privi spre Ly, continuând să scrie în jurnal.
- Poate... îl aprobă Ly parţial. Dar ne-a prins bine. Acum amândouă ne simţim perfect şi cred că vom dormi neîntoarse până dimineaţă. Aşa că eu mă retrag, să vă las şi pe voi să vă odihniţi. Vă doresc noapte bună. Nu mai întârziaţi pe aici! Ne revedem de dimineaţă.
- Bine, Ly. Noapte bună, răspunse Lucian, privind de data asta spre ea, întrerupând scrisul.
- Aşteaptă un moment, Ly, zise Mihai, tresărind la auzul cuvintelor ei; lăsă imediat computerele, salvă programele, stinse calculatoarele şi ajunse dintr-un pas lângă frumoasa domnişoară Kuny. Dar cum, vrei să pleci singură acum, în puterea nopţii, până-n oraşul vostru?
- Fii liniştit, Mihai! Cunosc drumul foarte bine, iar aici, pe planeta noastră, nu există nici o primejdie, indiferent că ar fi zi sau noapte, deci n-aş avea ce să păţesc. Sunt în siguranţă. Parcă ţi-am mai spus asta o dată. N-ai înţeles până acum?
- Totuşi, Ly, dacă doreşti şi nu te deranjează cu nimic, mi-ar face plăcere să te conduc. Voi şti să mă întorc după aceea singur până la navă, mă voi descurca; sunt sigur. Nu trebuie să-ţi fie teamă că m-aş rătăci pe undeva.
- Eşti foarte amabil, surâse Ly. Dar nu crezi că e puţin cam târziu să mă conduci, iar apoi să te şi întorci? Până-n oraş şi înapoi e destul de mult de mers.
- Asta nu contează. Ţi-am spus, plăcerea e de partea mea.
- Fie, dacă insişti atât, sunt de acord, îl aprobă ea în cele din urmă.
Lucian îi asculta tăcut, continuând să scrie în jurnalul de bord al navei.
- Atunci aşteaptă-mă doar un moment, să-mi iau haina pe mine. În cămaşă poate că mi-ar fi frig. Nu vreau deloc să răcesc, să am de-a face cu doctoriţa noastră după aceea; chiar n-am nevoie de injecţii acum... Am înţeles că noaptea e totuşi răcoare pe suprafaţa planetei, zise Mihai.
- Da, e puţin răcoare, îl aprobă Ly. Dar numai puţin.
- Şi ţie n-o să-ţi fie frig aşa?
- Nu te îngrijora, sunt obişnuită.
- Totuşi, dacă Luci n-are nimic împotrivă, am să-ţi ofer haina lui de la uniformă; i-o aduc înapoi după aceea, vorbi Mihai în numele comandantului, care, auzindu-şi numele, ridicase numai puţin capul spre mai tânărul său coleg, fără a protesta însă deloc; cu toate astea, Mihai se simţi dator să-l întrebe şi pe colegul său: Ce zici, Luci? O împrumuţi pentru scurt timp?
- Desigur, Mihai. Mie oricum nu-mi trebuie acum; doar nu o să dorm îmbrăcat cu ea.
- Bine. Mersi, zise Mihai, luând haina comandantului misiunii, pe care i-o oferi frumoasei Ly, ajutând-o s-o îmbrace; îi zise, admirând-o: Ţi-ar sta bine echipată cu o uniformă de-a noastră. Dacă vei dori să mergi cu noi pe Terra, va trebui să-ţi procurăm şi ţie o uniformă albastră; de asemenea şi fratelui tău. Oricum, cel puţin pe tine te avantajează. Albastrul te prinde de minune... Să mergem!
- Noapte bună, Lucian. Noapte bună, Lia, li se adresă Ly, iar cei doi îi răspunseră.
- Mihai, să nu uiţi să-mi aduci haina înapoi, îi aminti Lucian, fără a-şi ridica privirea spre campion.
- Nu-ţi face probleme, Luci, n-am s-o uit. Şi... Apropo, poate voi întârzia puţin, aşa că voi să nu aşteptaţi până mă întorc.
- Bine, Mihai. Nu te vom aştepta, îl asigură Lucian, continuând să scrie.
Uşa navei se deschise. Mihai o lăsă pe Ly prima, apoi ieşi şi el. În urma lui, uşa automată a navei se închise imediat. Rămaşi în interiorul „Pacifis”-ului, Lucian continua să scrie de zor, în timp ce domnişoara consilier tocmai intenţiona să se retragă spre rezerva ei, când auzi glasul comandantului, care vorbea în şoaptă, fără a privi spre ea, deşi ei i se adresa:
- Iată, acum avem un alt îndrăgostit, cu excepţia lui Nick.
- Un alt îndrăgostit? Care? se miră Lia.
- Mihai, care altul?! rosti Lucian încrezător, continuându-şi notiţele în jurnalul navei.
- Chiar crezi că Mihai ar fi îndrăgostit? se îndoi Lia de această afirmaţie.
- Evident. E mai clar ca lumina zilei, întări Lucian. N-ai observat cât de mult a insistat s-o conducă?
- Da, s-ar putea să ai dreptate. Cred că poate fi îndrăgostit... La început, pentru o clipă, credeam că te refereai la tine, rosti Lia pe neaşteptate.
- La mine?! tresări Lucian, surprins de această remarcă. Nu, eu nu... Nu încă! Nu la mine mă refeream.
- De ce nu? Rândul tău când va veni?
Auzind această întrebare, Lucian se bucură de faptul că Lia nu-i putea zări chipul; astfel nu putea observa reacţia pe care o avusese această întrebare asupra lui, reacţie ce i se întipărise brusc pe întregul său chip; Lia şi-ar fi dat seama imediat de încordarea care-l cuprinsese. Involuntar, obrajii i se înroşiseră, iar ochii lui mari căpătaseră o nuanţă nedefinită, probabil şi datorită semiîntunericului. Lucian rosti încurcat, pe un ton scăzut, cu un glas ce trăda o puternică emoţie interioară, pe care Lia o luă drept oboseală:
- Eu?! Rândul meu?! Nu ştiu, n-aş putea spune. Nu se ştie niciodată. Dar, deocamdată, nu... Nu încă.
- De ce? Crezi că n-ai avea de cine să te îndrăgosteşti?
- Ba, evident că aş avea de cine. Spre exemplu, de tine, îşi recăpătă el rapid îndrăzneala şi încrederea în sine.
- De mine? Să nici nu-ţi închipui, zevzecule! N-ai avea nici o şansă, îl repezi ea, cu glas tăios.
- Ba, cine ştie... Poate aş avea vreuna... Dar, după cum ţi-am spus, deocamdată nu sunt îndrăgostit, repetă el, deşi inima lui protesta vehement la aceste cuvinte, mai ales rostite faţă de ea; totuşi, el continuă: Numai timpul va da un răspuns clar la această întrebare.
- Sigur, timpul... şopti Lia îngândurată.
În acel moment, Lucian lăsă stiloul cu care scrisese până atunci, închise cu grijă jurnalul de bord al navei şi zise, plin de curiozitate, privind fix spre Lia:
- Deci, pot să aflu şi eu ce-ai discutat cu Ly până acum? Ce-ar putea fi atât de important?
- Parcă nu despre asta vorbeam...
- Acum, despre asta vorbim! Repet, deci, pot afla?
- Nu, nu poţi, răspunse ea scurt, simplu, dar direct.
- De ce nu? insistă el.
- Pentru că nu vreau să-ţi spun. Pricepi?
- Serios? Nu vrei?! Poate pricep, dar nu accept răspunsul tău; va trebui să-l modifici!
- Nici gând! Puţin îmi pasă ce accepţi şi ce nu...
- Îţi pasă sau nu, ar trebui totuşi să-mi spui şi mie ceva, nu crezi?
- Nu, nu-i treaba ta! De altfel, sunt mult prea obosită ca să stau la discuţii inutile cu tine la ora asta, aşa că am să mă retrag, fără să-ţi cer permisiunea, zise ea, pornind degrabă spre rezerva ei.
Însă Lucian se ridică de la locul lui şi-i bară calea, oprind-o din drum. O fixă cu privirea lui cea expresivă, intimidantă şi-i spuse grav:
- Un moment, colega! Unde te grăbeşti? Discuţii inutile, zici?! Nu sunt de aceeaşi părere! Te-am întrebat ceva şi încă aştept răspunsul tău. Deci, ce ai de spus?
- Absolut nimic, răspunse ea răspicat. Te rog, dă-te la o parte, să trec; îmi blochezi drumul.
- Ştiu, dar nici nu mă gândesc să mă dau la o parte. Ai să vii cu mine înapoi, pe puntea principală, să stăm serios de vorbă.
- Nu merg nicăieri! se împotrivi ea.
- Nu cred că ai de ales.
- N-am ce să-ţi spun.
- Doar ceea ce ai discutat cu Ly, atâta tot. Te rog, insistă el.
- După cum chiar tu ai spus, nici nu mă gândesc, aşa că eliberează-mi drumul şi lasă-mă să trec!
- Eşti foarte încăpăţânată, dar ceea ce nu ştii e că şi eu pot fi la fel sau chiar mai mult, deci, nu vei scăpa atât de uşor, fără să-mi spui ceea ce mă interesează.
- Ah, dar eşti imposibil, strigă ea, uşor iritată de insistenţa lui. Repet, n-am nimic de spus!
- Ssst, mai încet... Nu face atâta gălăgie! Prea mult zgomot ar putea să-i trezească pe ceilalţi şi nu cred că vrei asta, o atenţionă el. Aşa că, ar fi mai bine să faci linişte, să nu-i deranjăm şi să mă însoţeşti pe puntea principală.
Lucian nu-i lăsa de ales; vrând-nevrând, Lia se întoarse împreună cu el pe puntea principală.
- Ia loc, te rog... Stai jos, o invită el cu amabilitate, justificând: Avem mult de discutat; s-ar putea să dureze ceva, mai ales dacă nu vrei să cooperezi cu mine. De tine depinde dacă vom sta aici doar un minut sau până dimineaţă, dacă va fi cazul.
- Luci, te rog, sunt foarte obosită. Lasă-mă să mă retrag. Vreau să mă odihnesc.
- Nu încă! Mai întâi stăm de vorbă foarte serios, ca între colegi. Ce zici? Ai ceva de ascuns?
- Nimic care să te intereseze pe tine. Lasă-mă! Nu mă poţi obliga să rămân aici, dacă eu nu vreau.
- Lia, te rog, insist... Sper că n-ai uitat ce v-am spus când am plecat de pe Terra în această misiune. V-am cerut să nu aveţi nimic de ascuns faţă de ceilalţi, printre altele. Credeam că am vorbit destul de clar, pe înţelesul tuturor, chiar şi pentru tine. Nu vreau secrete!
- Nu face pe comandantul cel dur cu mine; nu-ţi merge...
- Nu fac deloc pe comandantul, deşi e sigur că eu sunt acela. Dar n-am făcut niciodată uz de funcţia mea, decât în cazurile de strictă necesitate, deşi... Nu-mi amintesc de vreun asemenea caz. Cât despre partea cu a fi dur... Nici de asta nu-mi amintesc nimic concret. Deci, nu-i vorba de comandantul tău, dar ce-ai zice de... colegul tău? Sunt sau nu colegul tău?
- Mda, eşti. Trebuie să recunosc, acceptă ea nu prea încântată.
- Îţi place sau nu, îţi convine ori ba, sunt totuşi colegul tău şi am convenit amândoi să avem o relaţie de colegialitate, dacă-ţi aminteşti. Deci, de ce mi-ai ascunde ce ai vorbit cu Ly? Cum poţi ascunde ceva atât de important faţă de oricare dintre colegii tăi, chiar faţă de mine?
- Dar nu-i nimic important. Nu te interesează.
- Ba mă interesează, iar orice ţi-ar fi spus Ly, sigur e important. Şi noi, colegii tăi, ar trebui să ştim. Nu ne ascunde adevărul. Nu trebuie, sublinie el.
- Luci... Spune-mi sincer, tu nu ai, sau n-ai avut niciodată nimic de ascuns faţă de colegii tăi? N-ai avut nici un secret?
- Eu?! Din câte-mi amintesc, nu, n-am avut... Cred că niciodată; sigur n-am ascuns adevărul sau ceva care să vă intereseze pe voi, colegii mei. Poate doar probleme personale, sau ceva care să nu vă intereseze deloc, dar altceva, nimic, niciodată.
- Vezi, tocmai asta e. Nici eu nu ascund nimic faţă de voi acum. N-am discutat nimic important cu Ly, nimic care să vă intereseze pe voi, am discutat doar probleme personale.
- Nu, zău?! Te rog, Lia, nu merge... Ce fel de probleme personale ai putea avea tu, cu Ly?
- Ceva care nu te interesează pe tine sau pe ceilalţi.
- Greşeşti, colega! Ba mă interesează, încă foarte mult, pentru că orice ar fi fost ceea ce ţi-a spus Ly, trebuie să fi fost foarte important, doar că nu vrei să-mi spui adevărul.
- Luci! Nu-i pentru prima oară când afirmi că nu spun adevărul. Ai mai făcut această afirmaţie, chiar de faţă cu colegii noştri. Ai susţinut că nu spun adevărul, că mint. Iar eu nu-ţi permit să mă jigneşti astfel.
- Scuze, dar nu cred c-am greşit. N-am vrut să te jignesc. De fapt, n-am zis niciodată că ai fi mincinoasă.
- Nu în mod direct, dar asta reiese clar din vorbele tale, că aş fi mincinoasă.
- Şi vrei să spui că n-aş avea dreptate?
- Sigur n-ai! E o insultă, o jignire grosolană! Nu mă poţi acuza de nimic!
- Nu te acuz deloc. Nu vreau să te jignesc, să te insult, dar pur şi simplu nu pot să te-nţeleg. Poate că ai motivele tale să ascunzi adevărul faţă de noi, dar cel puţin eu nu-ţi înţeleg deloc aceste motive; presupun că nici ceilalţi.
- Nici n-aţi avea cum să înţelegeţi.
- Asta pentru că nici măcar nu încerci să explici.
- N-am ce explica, iar tu nu mă poţi obliga, nici în calitate de coleg, nici în cea de comandant. Şi acum te rog să-mi permiţi să mă retrag. N-ai nici un drept să mă reţii aici, spuse ea, ridicându-se de la locul ei.
- Stai jos! Încă n-am terminat cu tine, zise Lucian, aproape poruncitor.
- Dar, Luci, sunt mult prea obosită. Vreau să mă retrag, justifică ea, pe un ton rugător de data aceasta.
- Nici nu se pune această problemă. Nu pleci nicăieri până nu aud ceea ce mă interesează. Aşa că, dacă eşti obosită, te-aş sfătui să cooperezi. Asta dacă vrei să pleci acum. Altfel, în caz contrar, vei rămâne aici, cu mine... Toată noaptea, la nevoie! Mie-mi convine, oricum.
- Repet, n-am ce să-ţi spun şi n-am de gând să-mi pierd aici toată noaptea pentru o nimica toată, doar din cauza ta. N-ai dreptul să mă reţii!
- Îmi rezerv acest drept... Nu pleci de aici până nu-mi spui tot!
- Nu face pe durul, nu ţi se potriveşte, nu te caracterizează. Iar dacă vrei să joci dur, află că şi eu pot proceda în mod asemănător, ameninţă ea cu seriozitate.
- Serios?! Te referi probabil la raportul acela... Ţi-am spus şi-ţi repet, nu mă interesează ce notezi în el; n-ai decât să mă critici în toate felurile posibil. Nu mi-e deloc teamă! Puţin îmi pasă ce vor crede cei din Comisia Disciplinară la întoarcere... N-au decât să mă sancţioneze atunci, dacă vor considera necesar.
- Nu mă refeream deloc la afurisitul ală de raport! Pot lua însă alte măsuri împotriva ta. Spre exemplu, te-aş putea ignora tot restul misiunii. Ţi-aş întoarce spatele ori de câte ori te-aş vedea şi n-aş mai vorbi niciodată cu tine, nimic. Ai deveni ca şi inexistent pentru mine.
- Off... oftă el, bătând în retragere. Văd că n-o pot scoate la capăt cu tine. Bine... Dacă o iei aşa, uite, renunţ. Cedez! Poţi să pleci în rezerva ta, eşti liberă. Dar să ştii că tot nu-mi place deloc faptul că nu vrei să-mi spui adevărul. Şi nu vreau să te insult.
- Îmi pare rău că nu-ţi pot face pe plac de data asta. Acum, scuză-mă! Chiar mă retrag în rezerva mea.
Ea se ridică şi se îndreptă spre culoarul cu rezerve. Însă nu apucă să facă nici doi paşi în acea direcţie, căci Lucian se ridică şi el de la locul lui, ajunse repede în faţa ei şi o opri din drum, de data aceasta cuprinzând-o strâns în braţe.
- Luci, te rog, lasă-mă să trec. Ai spus că n-o să mă împiedici, îi aminti ea.
Însă el nu-i răspunse nimic, fiindcă, de fapt, nici măcar n-o auzise; inima-i bătea prea tare ca să mai şi audă ceva... O privi fix câteva clipe, ca hipnotizat, apoi închise ochii, se aplecă uşor şi urmând glasul inimii, încercă să o sărute. Ea, dându-şi imediat seama ce se petrecea, reuşi să se ferească la timp, lăsându-şi capul într-o parte, apoi spuse repede, şoptit:
- Luci, te rog... Nu aici... Nu acum... Mi-ai promis...
El deschise ochii şi o privi nedumerit. Afurisită promisiune! De ce-i tot amintea de ea, în cele mai nepotrivite momente? Parcă el n-ar fi ştiut, ar fi uitat ce-i promisese, nu doar ei, ci şi tatălui ei... Hmm; era pe punctul de a-şi încălca promisiunea... Şi?! Oare n-ar fi fost mai bine? Totuşi, renunţă şi de data aceasta. Nu acum... Nu aici... Dar când? Şi unde? Ce conta oare momentul şi locul în care-şi va încălca promisiunea, căci în mod sigur nu şi-o va putea respecta la nesfârşit; odată şi odată tot se va întâmpla inevitabilul. Deocamdată însă, nu încă... Îşi îndreptă poziţia şi spuse, la fel de şoptit:
- Bine, fie... Uite, îţi dau drumul. Încerc să-mi respect afurisita aia de promisiune, dar nu ştiu cât timp voi reuşi acest lucru. Totuşi, ai scăpat şi de data asta. Data viitoare însă, nu vei mai fi aşa de norocoasă. N-am să te las... Nu din nou!
- Nu va mai fi nici o dată viitoare, se împotrivi ea categoric.
- De asta să nu fii atât de sigură, o contrazise el.
- Nu vei îndrăzni! Nici nu vei mai încerca măcar...
- Nu mă provoca! Nu se ştie niciodată... Te-aş sfătui să te fereşti totuşi din calea mea, altfel cred că ştii la ce te-ai putea aştepta din partea mea...
- Hmm.. murmură ea, sfidător. Acum, lasă-mă, te rog...
- Sigur, dar înainte de a pleca, insist, mai dă-mi o şansă de a afla... Uite, te rog încă o dată, mult de tot, spune-mi ce-ai vorbit cu Ly! Povesteşte-mi pe scurt. Te implor! Haide, Lia... Ce-o fi atât de greu?
- N-ai renunţat încă? Luci, nu insista atât, n-are rost!
- Te rog, Lia, priveşte-mă în ochi şi spune-mi sincer despre ce aţi discutat...
- Nu te pot privi în ochi; e întuneric, nu se vede nimic...
- Cu atât mai bine, pentru tine măcar; mă poţi minţi mai uşor.
- Lucian... replică ea grav, privindu-l dezaprobator, el ghicind mai mult reproşul din privirea ei.
- Am glumit doar, încercă el să se scuze, apoi oftă scurt. Bine, am priceput; mi-e clar că nu vrei deloc să-mi spui, nimic.
De îndată ce scăpă din strâsoarea braţelor lui, Lia se îndreptă glonţ spre rezerva ei, unde intră fără a mai privi în urmă, spre el. Nu după mult timp însă, Lucian apăru în cadrul uşii rezervei ei.
- Ce mai cauţi şi aici? îl întâmpină ea cu voce aspră.
- Înţeleg că nu-ţi era dor să mă revezi atât de curând, dar nu te grăbi să mă goneşti. Venisem doar să-ţi urez „noapte bună”.
- Nu era necesar să te deranjezi; te-ai obosit degeaba să te deplasezi până aici.
- Nu m-am obosit deloc, era în drum spre rezerva mea.
- Ah... Oricum, Don Juan, nu simţeam nevoia să-mi urezi „noapte bună”, puteam adormi liniştită şi fără asta.
- Îmi închipui... Dar pentru că tot sunt aici, am să-ţi spun că... începu el, dar se opri, înaintând câţiva paşi în interiorul rezervei Liei.
- Rămâi acolo unde eşti acum sau ieşi imediat afară de aici! Întoarce-te de unde ai venit! Nu-mi invada spaţiul personal, păru ea revoltată de acţiunea lui.
- Dar n-am făcut nimic, se apără el, înaintând încă un pas.
- Am spus să stai pe loc sau pleacă imediat! repetă ea, vorbind destul de tare. Nu înţelegi? Respectă-mi intimitatea!
- Bine. S-a făcut! Nu mai striga aşa; doar nu vrei să-i trezeşti pe ceilalţi... Uite, te ascult şi de data asta, fii liniştită! Îţi respect intimitatea şi nu-ţi invadez spaţiul personal, zise el, retrăgându-se până înapoi, în cadrul uşii, unde se opri.
- Aşa-i mult mai bine... rosti ea şoptit, apoi îl întrebă: Deci, ce vrei, de fapt?
- Doream doar să-ţi mai spun... reluă el ideea iniţială, cu o nouă scurtă pauză. Că sunt sigur că ai vorbit cu Ly despre ceva foarte important, ceva ce şi noi, colegii tăi, ar trebui să aflăm şi chiar dacă nu vrei să recunoşti, sunt convins că...
- Ah, tu cu veşnica ta siguranţă, cu convingerile tale... îl întrerupse ea. Nu începe iar, te rog! La ora asta târzie nu faci decât să mă enervezi mai mult decât ar fi cazul. Eşti de-a dreptul împosibil! Pleacă! Ieşi!
- Bine, cum doreşti... Aveam de gând doar să te anunţ că tot voi afla ce-mi ascunzi, voi reuşi într-un fel sau altul, indiferent că vrei sau nu să-mi spui tu însăţi, de bună-voie despre ce e vorba.
- Nu, zău?! Cum asta? se îndoi ea de afirmaţia lui.
- Nu contează cum... Am eu metodele mele, care nu dau niciodată greş şi pe care le voi aplica, dar asta-i treaba mea, n-am să-ţi spun ţie cum voi proceda, nu-mi voi divulga secretul. Poţi fi însă sigură că tot voi afla, cât de curând...
- Nu de la mine, în nici un caz, de asta să fii convins, îl asigură ea, fără a-şi da seama de implicaţiile cuvintelor rostite, pe care el le interpretă de îndată.
- Aha... Aşa, deci, îmi ascunzi totuşi ceva foarte important; recunoşti acum, remarcă el.
- Eu?! N-am spus nimic de acest gen. Nu ascund nimic, aşa că n-am ce să recunosc, încercă ea să-şi îndrepte spusele anterioare.
- Hai, lasă, că te-ai dat singură de gol... Bun, atunci; nu de la tine, dar tot am să aflu. Acum te las. Noapte bună, colega!
- Ah... murmură ea în urma lui, ochii ei albaştri scânteind de ciudă.
El se retrase, satisfăcut de rezultatul obţinut; reuşise totuşi să afle ceva, deşi Lia nu intenţionase să-i dezvăluie nimic. Altădată va trebui să fie mult mai atentă ce spunea faţă de el, ar fi trebuit să-şi fi dat seama de acest lucru până în acel moment, de când îl cunoştea.
Între timp, Ly şi Mihai îşi continuau drumul spre oraşul artificial; mergeau încet, abia se apropiau de cercul colorat.
- Deci, Mihai, de ce ai insistat să mă conduci?
- Pentru că-mi face plăcere.
- Şi de ce-ţi face plăcere?
- Pentru că e o plăcere să mă aflu alături de tine, oricând.
- Doar din acest motiv? De ce consideri asta o plăcere?
- Pui atât de multe întrebări, Ly... Pentru că, pur şi simplu, este o plăcere. Pentru că eşti foarte frumoasă. Şi pentru că-mi place să fiu lângă tine, să te văd, să te aud, să te ascult, să-ţi vorbesc... Şi poate, cel mai important... Pentru că te iubesc, se destăinui el în cele din urmă, aproape fără voia lui.
- Cum? Ce-ai spus? tresări Ly uimită, rămânând pe loc câteva clipe.
- Da... Te iubesc, repetă Mihai, parcă de abia în acel moment realizând ce spusese. Pentru că eşti atât de frumoasă, dar nu numai din cauza asta. Acum eşti mulţumită de răspunsul primit?
- Nu ştiu. E straniu. Nu mă aşteptam să aud asta.
- Dar e adevărat. Nici eu nu mă aşteptam să-ţi spun, pentru că nu eram pregătit, dar tu eşti atât de curioasă, încât... Poate că într-un fel, e mai bine că ţi-am spus. Oricum, nu-ţi face probleme, nu sunt atât de insistent şi nerăbdător ca fratele tău. Eu vreau doar să fim prieteni, deocamdată, pentru început; după aceea, vom mai vedea... Ce zici, ar fi posibil?
- Prieteni?! Vrei să spui, ceva mai mult decât cum sunt deja acum, cu colegii tăi, sau chiar cu tine?
- Cam aşa ceva, sau cum doreşti, cum înţelegi. Oricum, eşti pe aproape... Aş putea însă spera că... Ai fi de acord?
- Dacă stau să mă gândesc bine... Da, s-ar putea. De ce nu? Cel puţin merită să încerc, pentru că eşti tare drăguţ.
- Drăguţ?! surâse campionul. Doar din cauza asta?
- Ah, nu... murmură Ly încurcată. Dar ar fi unul dintre motivele pentru care aş putea fi de acord. În plus, ai venit de pe o planetă albastră, cu o navă albastră, ai o frumoasă uniformă albastră, nişte minunaţi ochi albaştri şi nişte colegi simpatici, îmbrăcaţi tot în albastru. Ar fi foarte interesant să devin prietena ta, deşi mie mi se pare că sunt deja, dar aşa cum spui tu, ceva mai mult decât acum...
- Da, ceva mai mult; să nu te superi că îndrăznesc să spun, dar poate cu timpul... Ai putea deveni iubita mea. Ar fi ca un vis frumos care ar deveni realitate, un vis din care, odată împlinit, n-aş vrea să mă mai trezesc vreodată... Pentru că ar fi un vis minunat. Cel mai frumos!
- Îţi poţi permite să visezi, şopti timid Ly, dându-i speranţe: Şi cine ştie, poate într-o bună zi, visul tău chiar ar deveni realitate.
- În ziua aceea aş fi cel mai fericit om dintre toţi câţi există... în întreg Universul!
Între timp, ajunseseră la cercul colorat. Prima care păşi pe suprafaţa lui fu Ly, urmată îndeaproape de Mihai. Cercul se desprinse de sol la fel de uşor ca de fiecare dată şi porni în jos, spre magnifica lume artificială din subteran. Când cercul ajunse jos, Ly coborî de pe suprafaţa lui multicoloră, apoi Mihai, iar cercul se lipi etanş la locul lui, sus, închizând ermetic „poarta” dintre cele două lumi, cea de afară şi cea de aici, care se prelungea cu oraşul de sub cupolă, unde cei doi ajunseră într-un târziu, căci nu se grăbeau deloc. Aici, în oraşul artificial, noaptea părea a fi reală, întunericul domnind peste întreg oraşul adormit, nu ca la suprafaţa planetei, unde părea a fi încă ziuă. Mergând alături de frumoasa Ly Kuny, Mihai o prinse uşor de mână şi astfel îşi continuară tăcuţi drumul pe străzile oraşului, până în locul în care Ly se opri.
- Am ajuns. Aici trebuie să ne despărţim acum, îl anunţă Ly şoptit, fără a privi spre el.
- Desigur, o aprobă Mihai, fără a-şi desprinde mâna dintr-a ei.
Faţă în faţă cu el, Ly părea a fi mult mai sfioasă decât până atunci. Nu mai era la fel de îndrăzneaţă şi voioasă, ci mult mai timidă. Mihai o admiră tăcut preţ de câteva clipe, apoi o sărută pe obraz, retrăgându-şi uşor mâna dintr-a ei.
- Noapte bună, Ly, şopti el, apoi porni îndărăt.
Nu ajunse însă prea departe, când auzi glasul gingaşei Ly rostindu-i numele:
- Mihai...
- Da... Ce este? se opri el, întorcându-se mirat spre ea.
- Cred că ai uitat asta la mine, îi aminti ea, ţinând în mână o haină albastră, cu şase buline mici, aurii, sclipind pe rever; haina uniformei comandantului.
- Ah, bineînţeles... Cum am putut oare să uit de haina lui Luci? replică el nedumerit.
Mihai se întoarse, iar Ly îi înmână haina lui Lucian. Acum putea pleca liniştit spre nava albastră. Ceva însă îl ţintuia locului. Privirea lui albastră, visătoare, era fixată asupra ei. Ly îşi ridică ochii, iar privirile li se întâlniră. Atunci Mihai simţi că nu poate rezista impulsului de a o săruta. O cuprinse uşor în braţe şi îşi urmă glasul inimii. După aceea, se simţi jenat de gestul lui şi rosti încurcat:
- Încă o dată... Noapte bună, Ly.
- Noapte bună, Mihai, şopti ea şi privindu-l cum se îndepărtează, parcă începea să înţeleagă ceea ce simţea fratele ei pentru blonda Maria...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!