poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Pașadine în vers alb (73)
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-08-21 | |
aș vrea să-ți pun toată marea într-un ibric de cafea
și-n fiecare dimineață să-mi atingi valurile care îmi trec prin inimă și dincolo de carne și oase mă aplec peste umbrele morților necunoscuți mie cu pacea ei sărată eternitatea vine la fel ca un val de spumă rece de lângă mine începe distant un mal, țărm al singurătății aud vocea unui orizont de lacrimi și fluturi și câteva bărci plecate din larg să ne salveze pânze de ceață mă transformă într-o altă realitate ceva imaterial, un alt mal pentru apele sărate și atât de tainice cobor asemenea unui vâslaș amețit căutând fără rost în adâncul apei piatra, nisipul tăcut țărmurile de vis unde se nasc iubirile izvorul promisiunilor și zâmbetelor ascunse există mulți pași pe drumurile mele chiar nu pot privi marea ca toți ceilalți mă prăbușesc lângă o ceașcă de cafea iar străzile merg în mijlocul fulgerelor întotdeauna singură, aplecată peste suflet mă colorez în policromia tropicelor chiar dacă nu s-a întâmplat, e tot ce mi-a rămas există, pur și simplu există, marea noastră-n ibricul de cafea nu trebuie să-mi spui nimic acum lasă zilele să se piardă prin visele noastre lasă-mi numai un singur drum neînceput spre malul păianjenilor pe care îți țes fiecare dorință imortalizată din interiorul buzelor mele nu mai știu să rezolv labirinturi dar fiecare secundă mă oprește într-un mod ciudat o străbat de la un capăt la altul ca și când aș căuta bagajul să vad că am plecat orice ar fi, mai lasă-mă te rog să colorez puțin nopțile nu-ți cer nimic, nu îmi răspunde dă-mi timp să lipesc toate fotografiile pe marginile patului în care zac și nu mă mai satur privindu-ne crede-mă, aș vrea să pun toată viața într-un ibric de cafea doar să mă lași să te iubesc și pe un prag de ceară cu miros de tămâie din ce în ce se face drumul, din toate clipele de ieri, din orele pierdute din dorințe ce-n suflet ne rămân încătușate doare când pleci, când trebuie să plec și eu doare dar nu întâmplător, mâinile ne împiedică prăbușirea, pe tăcute există lucruri, știu, care persistă și stau și-n fața morții singure fără să le pese de nimeni există lacrimi pe care le păstrăm ca pe firimiturile de pâine pentru a le arunca înapoi în ibricele inventate de cafea taci! nu-mi răspunde, trebuie doar să mă privești într-o bună zi am să deschid porțile ploilor de august a sosit și mult așteptata zi a plecărilor, la răsărit dinspre apus tu dormi, dormi... nu mai contează nimic din visele noastre chiar și atunci când tu dormi eu visez lasă-mă, lasă-mă să fiu tristă am întotdeauna două motive să plâng al doilea am să-l port mereu cu mine primul este în jurul ibricului de cafea albă tu du-te, am să ajung și eu cu strigătul mereu slobod ce-ți pasă? stau ascunsă în spatele unei cutii de creioane și-mi amintesc ce mi-a zis de curând un bătrânel la o pomană nu te cunosc nu mă cunoașteți sunt prietena lui Mili așa de frumoasă? nu, așa de tristă... Și mi-a zâmbit
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate